timín s.n. (înv.) veche monedă turcească, folosită pentru salbe așezate pe frunte.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
timín m. (turc. timin; ngr. timini). Vechĭ. O veche monetă [!] turcească din care se făceaŭ salbe de pus la cap.
Sursa: Dicționaru limbii românești
timín (înv.) s. m., pl. timíniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timin n. veche monedă turcească, servind de salbă, ce se purta pe frunte ca o podoabă: bani de cap timin, jumătate poleiți, jumătate albi Od. [Turc. TIMIN].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
