TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].
Sursa: Dicționar de neologisme
timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).Sursa: Dicționarul etimologic român 1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.
Sursa: Dicționaru limbii românești
timár1 (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timáriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
timár2 (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. -- Din fr. timares.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a TIMÁR s.n. (mai ales la pl.) Lot de pământ conferit temporar în evul mediu, în Imperiul Otoman, oștenilor obligați a se întoarce sub arme la prima chemare. [Pl. -uri. / < fr. timares].
Sursa: Dicționar de neologisme
timár (-ri), s. m. – (Banat) Tăbăcar. Mag. timár (Scriban).Sursa: Dicționarul etimologic român
1) timár m. (ung. timár). Ban. Trans. Tăbăcar (Neam. Rom. I, 308, și Iorga, Negoț. 172).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) timár n., pl. urĭ (turc. [d. pers.] timar). L. V. Feud cu venit maĭ mic de 2000 de leĭ vechĭ acordat soldaților turceștĭ. V. zaim.
Sursa: Dicționaru limbii românești
timár1 (tăbăcar) (reg.) s. m., pl. timáriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită timár2 (lot de pământ) (înv.) s. n., pl. timáruriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită TIMÁR1, timari, s. m. (Reg.) Tăbăcar. – Din magh. timár.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) TIMÁR2, timaruri, s. n. (Mai ales la pl.; înv.) Denumire dată, în Evul Mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. -- Din fr. timares.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) 