tap- – Rădăcină expresivă, puțin clară, care pare să evoce ideea de obiect diform sau relativ rotunjit. – Var. taf-. Creație expresivă, cf. rădăcina romanică tapp- (REW 8564), și lap-, (lăpăi), dup-. Der. tăpși (var. tepși), vb. (a egala, a netezi, a nivela, a răzui), cf. germ. tappsen, fr. taper (după Candrea și Scriban, din mag. taposni „a călca în picioare”, sb. tapsati „a bate din palme”); tapșe (var. teapșe), s. f. (polonic de lemn, sucitor; palmă), în Mold.; tăpșan, s. n. (mamelon, movilă, colină rotunjită; răzor; strat; pat, platformă), în Mold. tapșan, tepșan, topșan (după Cihac, II, 619, din tc. tepe „munte”; după Bogrea, Dacor., IV, 851, din rut. tapčan „platformă”, care vine probabil din rom.; după Drăganu, Dacor., V, 372-5, din mag. taposni „a călca în picioare”); taponiș, s. m. (nemțișor, Delphinium consolida); tapoșnic, s. m. (plantă, Galeopsis ladanum); tăpălog (var. Mold. tăpălăgos), adj. (greoi la mers, neîndemînatic), cf. tălpăloagă; tăfăroagă, s. f. (brînză dulce, brînză abia făcută), probabil var. a cuvîntului anterior (după Bogrea, Dacor., II, 659 și Candrea, din sl. tvarogù; după Diculescu, Elementele, 452, din gr. *τραφάλαϰα, în loc de τραφαλίς „brînză proaspătă”). – Cf. terfă, terfeloagă.Sursa: Dicționarul etimologic român ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei. ◊ Țap ispășitor = a) (în Biblie) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, scr. cap.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
țap (-pi), s. m. – 1. Masculul caprei. – 2. Constelația Capricornului. – 3. Vas pentru bere. – 4. (Mold.) Unul din arșicele mai grele. – 5. Poreclă dată grecilor. – 6. (Arg.) Popă. – Mr. cap. Origine obscură. Dintre multele ipoteze care s-au emis în jurul acestui cuvînt, cea mai probabilă pare să fie cea de creație expresivă (REW 9599; Pedersen, Z. vergl. Sprachwiss., XXXVI, 347), poate anterioară rom. Cf. Copus gloss. lat., V, 503, 27: „Hircus caper zappu dicitur” și dalm. zapo, alb. škjap, cap (Bartoli, II, 258; Capidan, Raporturile, 551; Graur, Rom., LVI, 265; Rohlfs, Differenzierung, 67). Totuși, der. directă a rom. pornind de la ilirică este dificilă fonetic; mai probabil nu este vorba de o continuare directă a cuvîntului moștenit, ci de o creație nouă, bazată pe aceleași intenții expresive. În ce privește această intenție, se consideră îndeobște că este vorba de o dezmierdare pentru a chema un animal, germ. Lockruf. Mai sigur ar trebuie să se pornească de la ideea de „ascuțit, țuguiat”, ca în „țeapă”, a cărei familie expresivă ține de „țap”. Acest nume a trebuit apoi să însemne „(animal cu) coarne lungi”, cf. it. zappa „tîrnăcop”. Celelalte ipoteze sînt mai puțin sigure; din sl. capŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 51; Cihac, II, 429); din alb. tšap (Meyer, 387; Pascu, II, 223; Berneker, 121; cf. Philippide, II, 738), din iranianul čapis (Roswadowski, Mitt. Inst. Wien, 278; Vasmer, Grekoslaw. Etym., III, 222; Roswadowski, R. Études sl., II, 109; Densusianu, GS, I, 242). Sensul 3 este traducerea modernă a germ. Bock. Cf. și Rohlfs, ZRPh., XLV, 664; Rosetti, II, 123; Pușcariu, Lr., 180. Cuvîntul a trecut din rom. la limbile cu care a avut contact: alb. ts(i)ap, (t)skjap, ngr. τσάπος, sb., cr., slov., ceh., pol., rut., ucr., rus. cap, mag. cáp (Berneker 121; Vasmer, III, 281; Edelspacher 11). cf. țeapă.Sursa: Dicționarul etimologic român țap, țapi s. m. 1. bărbat care poartă cioc, barbă. 2. (deț.) denunțător.Sursa: Dicționar de argou al limbii române țap s. m., pl. țapiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țap m. (rudă cu pers. čapis, țap. D. rom. vine alb. tsap, ceh. pol. rut. cap, ung. cáp). Masculu capreĭ. A jupui țapĭ, a vărsa, a vomita. Fig. Om desfrînat. Arșic mare (ichĭ). Pahar de bere mijlociŭ (după germ. Bockbier, bere de a fabricantuluĭ Bock = Țapu din München): doĭ țapĭ saŭ doŭă țapurĭ (cp. cu cocoș, pl. cocoașe, la pușcă). Țap ispășitor saŭ emisar, un țap pe care Jidaniĭ la sărbătoarea ispășiriĭ, îl alungaŭ în deșert după ce marele preut [!], afurisindu-l, îl încărcase cu toate păcatele poporuluĭ. Jidaniĭ îl numeaŭ azazel, adică „trimes alungat”. Cuvîntu țap ispășitor a devenit proverbial p. a însemna un om asupra căruĭa cad păcatele altora și care e acuzat de nenorocirĭ de care el nu e vinovat. V. arete și sabat 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești
țap m. 1. Zool. mamifer rumegător, cu coarne, bărbos și sprinten, fără ghinduri la copite; 2. fig. țapul păcatelor, țapul ispășitor, om asupra căruia s’aruncă greșelile celorlalți; 3. fam. bătrân desfrânat: auzi, țapul ! AL. [Albanez (gheg) ȚAP].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei, ◊ Țap ispășitor = a) (în Vechiul Testament) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătoarea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, sb. cap.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)