SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o distinge printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță de altă persoană cu același nume. ♦ Poreclă. – Supra- + nume (după fr. surnom).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a SUPRANÚME s.n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane. ♦ Poreclă. [Pl. invar. / < supra- + nume, după fr. surnom].
Sursa: Dicționar de neologisme
SUPRANÚME s. n. nume adăugat la numele propriu al unei persoane, în semn de cinste sau pentru a o deosebi de altă persoană cu același nume. ◊ poreclă. (după fr. surnom)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
supranúme (su-pra-) s. n., art. supranúmele; pl. supranúmeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită supranume n. nume adaos la cel propriu: Mihaiu Viteazul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*supranúme n., pl. tot așa (după fr. surnom). Poreclă, nume dat pe deasupra: Ștefan cel Mare.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SUPRANÚME, supranume, s. n. Nume adăugat la numele propriu al unei persoane în semn de cinste sau pentru a o distinge printr-o caracteristică sau printr-o circumstanță de altă persoană cu același nume. ♦ Poreclă. – Supra1- + nume (după fr. surnom).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)