Am găsit 10 definiții pentru cuvantul/cuvintele suplică:

SUPLICÁ, suplíc, vb. I. Intranz. (Înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. – Din lat., it. supplicare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


suplicá (-c, -át), vb. – A se ruga de cineva. Lat. supplicare (sec. XIX), it. supplicare.Der. suplică, s. f. (cerere, jalbă), din fr. supplique; suplicant, s. m., din it. supplicante.
Sursa: Dicționarul etimologic român

suplicá (a ~) (înv.) (su-pli-) vb., ind. prez. 3 suplícă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

suplicà v. a ruga cu supunere, cu stăruință.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SUPLICÁ, suplíc, vb. I. Intranz. (înv.) A se ruga de cineva cu stăruință și umilință. – Din lat., it. suppiicare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SUPLÍCĂ, suplici, s. f. (Înv.) Cerere, jalbă, plângere. – Din fr. supplique, germ. Supplik, it. supplica.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

suplícă (înv., reg.) (su-pli-) s. f., g.-d. art. suplícii; pl. suplíci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

suplică f. cerere de grație, de favoare.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

*súplică f., pl. ĭ și e (it. supplica, d. supplicare, a ruga cu umilință saŭ cu insistență; fr. supplique. V. su-plec, ex-plic). Rar. Hîrtie care conține o cerere saŭ o rugăminte adresată uneĭ autoritățĭ. – Ob. petițiune, cerere.
Sursa: Dicționaru limbii românești

SUPLÍCĂ, suplici, s. f. (înv. și reg.) Cerere, jalbă, plângere. – Din fr. supplique, germ. Supplik, it. supplica.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)