SUFICIÉNT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. 2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [Pr.: -ci-ent] – Din lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. sufficiente.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (adesea adv.) Destul, de ajuns. 2. (Despre oameni) Încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. [Pron. -ci-ent. / cf. it. sufficiente, fr. suffisant, lat. sufficiens].
Sursa: Dicționar de neologisme
SUFICIÉNT, -Ă adj. 1. (și adv.) destul, de ajuns. 2. (despre oameni) încrezut, prea mulțumit de sine; înfumurat. (< lat. sufficiens, it. sufficiente)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
suficiént (-ci-ent) adj. m., pl. suficiénți; f. suficiéntă, pl. suficiénteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită suficient a. 1. îndestulător; 2. fig. arogant, prezumpțios.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*suficiént, -ă adj. (lat. suf-ficiens, -ficiéntis. V. e-, co-e- și de-ficient). Destul: ploaĭe suficientă. Fig. Vanitos, înaintat: om, ton suficient. Adv. A ploŭat suficient.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SUFICIÉNT, -Ă, suficienți, -te, adj. 1. (Adesea adverbial) Care este în cantitate satisfăcătoare, atât cât trebuie; destul, de ajuns, satisfăcător. ♦ (Substantivat, m.) Calificativ între „insuficient” și „bine”, cu care se notează uneori probele la examene. 2. (Despre oameni) Care are o părere foarte bună și nejustificată despre sine; plin de sine, înfumurat, îngâmfat, vanitos. [Pr.: -ci-ent] – Din lat. sufficiens, -ntis. Cf. it. sufficiente.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)