SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a SUD s.n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale principale, care se află în partea opusă nordului; miazăzi. 2. Parte a globului, a unui continent etc. așezată spre sud (1). [< fr. sud, cf. germ. Süden].
Sursa: Dicționar de neologisme
SUD s. n. 1. punct cardinal opus nordului; miazăzi. 2. regiune de la sud (1). (< fr. sud)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
sud s. m. – Departament, provincie. Sb. sud (Tiktin). Sec. XVII-XIX, înv., termen administrativ.Sursa: Dicționarul etimologic român SUD2, suduri, s. n. (Înv.) Judecată. – Sb. sud.Sursa: Dicționarul limbii române moderne sud (punct cardinal) s. n.; abr. SSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *Sud (zonă geografică) s. propriu n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
sud n. punctul orizontului opus nordului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
1) sud n, pl. urĭ (răd. sud din sudoare, ca dor din duroare. V. asud 1). – Ban. Osteneală, muncă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) sud n., pl. inuzitat urĭ (sîrb. sud, vsl. sondŭ. V. sudesc, osîndesc). L. V. Județ, district. Ban. P. P. Judecată.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) sud n. (fr. sud, de orig. germanică saŭ scandinavă: anglo-sax. sud, vscand. sudr, germ. süden). Mează-zĭ, din cele patru puncte cardinale, acela care e opus norduluĭ. Parte situată în această direcțiune: sudu Africiĭ. Țărĭ saŭ oamenĭ din această parte: Sudu a năvălit rar în Nord.
Sursa: Dicționaru limbii românești
4) sud, a -á v. intr. (lat. sudare. V. sud 1 și asud 2). Meh. Asud, vorbind de părețĭ: beciŭ sudă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
SUD s.n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale principale, care se află în partea opusă nordului; miazăzi. 2. Parte a globului, a unui continent etc. așezată spre sud (1). [< fr. sud, cf. germ. Süden].
Sursa: Dicționar de neologisme
SUD s. n. 1. punct cardinal opus nordului; miazăzi. 2. regiune de la sud (1). (< fr. sud)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
sud s. m. – Departament, provincie. Sb. sud (Tiktin). Sec. XVII-XIX, înv., termen administrativ.Sursa: Dicționarul etimologic român SUD2, suduri, s. n. (Înv.) Judecată. – Sb. sud.Sursa: Dicționarul limbii române moderne sud (punct cardinal) s. n.; abr. SSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită *Sud (zonă geografică) s. propriu n.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită sud n. punctul orizontului opus nordului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
1) sud n, pl. urĭ (răd. sud din sudoare, ca dor din duroare. V. asud 1). – Ban. Osteneală, muncă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) sud n., pl. inuzitat urĭ (sîrb. sud, vsl. sondŭ. V. sudesc, osîndesc). L. V. Județ, district. Ban. P. P. Judecată.
Sursa: Dicționaru limbii românești
3) sud n. (fr. sud, de orig. germanică saŭ scandinavă: anglo-sax. sud, vscand. sudr, germ. süden). Mează-zĭ, din cele patru puncte cardinale, acela care e opus norduluĭ. Parte situată în această direcțiune: sudu Africiĭ. Țărĭ saŭ oamenĭ din această parte: Sudu a năvălit rar în Nord.
Sursa: Dicționaru limbii românești
4) sud, a -á v. intr. (lat. sudare. V. sud 1 și asud 2). Meh. Asud, vorbind de părețĭ: beciŭ sudă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SUD s. n. 1. Punct cardinal opus nordului, aflat în direcția în care se îndreaptă Soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi, amiază. ◊ Loc adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc., așezată spre sud (1). ♦ Popoare, populații care locuiesc în sud (2). – Din fr. sud.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)