STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. (În sociologie; și în sintagma statut social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a STATÚT s.n. 1. Ansamblu de dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. ♦ Lege, regulament. 2. Stare, situație. [Pl. -te, -turi. / < fr. statut, it. statuto, lat. statutum].
Sursa: Dicționar de neologisme
STATÚT s. n. 1. document, lege de bază cuprinzând dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. 2. denumire dată unor constituții. 3. ~ politic = totalitatea drepturilor și îndatoririlor prevăzute și garantate de constituție, în virtutea cărora cetățenii participă la viața politică. 4. ~ social = status (1). 5. starea, situația, calitatea de a fi (a cuiva sau a ceva). (< fr. statut, lat. statutum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
statút s. n., pl. statúteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită statut n. 1. regulament, și în special legea fundamentală a țării proclamată de Cuza-Vodă în 1864.; 2. regulă stabilită pentru organizarea unei societăți.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*statút n., pl. e (lat. statutum, lucru hotărît, decret, statut, d. statúere, a hotărî; fr. statut. V. con-stituțiune). Lege fundamentală (pe care se bazează regulamentele) unei asociatiunĭ saŭ societățĭ (Se zice și la pl. statutele societățiĭ). Constitutiunea proclamată de Cuza la 1864. Constituțiunea Italiiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți pe acțiuni, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. Statut social = poziția indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale și la un anumit moment; status. 3. Spec. (înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. (În sociologie; și în sintagma statut social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a STATÚT s.n. 1. Ansamblu de dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. ♦ Lege, regulament. 2. Stare, situație. [Pl. -te, -turi. / < fr. statut, it. statuto, lat. statutum].
Sursa: Dicționar de neologisme
STATÚT s. n. 1. document, lege de bază cuprinzând dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. 2. denumire dată unor constituții. 3. ~ politic = totalitatea drepturilor și îndatoririlor prevăzute și garantate de constituție, în virtutea cărora cetățenii participă la viața politică. 4. ~ social = status (1). 5. starea, situația, calitatea de a fi (a cuiva sau a ceva). (< fr. statut, lat. statutum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
statút s. n., pl. statúteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită statut n. 1. regulament, și în special legea fundamentală a țării proclamată de Cuza-Vodă în 1864.; 2. regulă stabilită pentru organizarea unei societăți.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*statút n., pl. e (lat. statutum, lucru hotărît, decret, statut, d. statúere, a hotărî; fr. statut. V. con-stituțiune). Lege fundamentală (pe care se bazează regulamentele) unei asociatiunĭ saŭ societățĭ (Se zice și la pl. statutele societățiĭ). Constitutiunea proclamată de Cuza la 1864. Constituțiunea Italiiĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
STATÚT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți pe acțiuni, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. Statut social = poziția indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale și la un anumit moment; status. 3. Spec. (înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
STĂTÚT, -Ă, stătuți, -te, adj. 1. Care nu mai este proaspăt (și a căpătat un miros, un gust sau un aspect neplăcut caracteristic); clocit; (despre aer) închis, stricat, viciat. ♦ Fig. (Despre oameni, mai ales despre persoane necăsătorite) Înaintat în vârstă. 2. (Înv.) Istovit, vlăguit. – V. sta.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a stătút, stătúte, s.n. 1. (înv.) rămânere, stare, ședere, stat. 2. (reg.) locuință, gospodărie. 3. (înv.) adăpost pentru vite. 4. (reg.; la pl.) pietre care delimitează terenul la jocul cu mingea. 5. (înv.) existență. 6. (reg.) statură, înălțime.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
stătut, -ă, stătuți, -te adj. (d. oameni) marcat de o perioadă de abstinență sexuală prelungită.Sursa: Dicționar de argou al limbii române stătút, stătuturi, (stătământ), s.n. – Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș 2010): „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi 1925; Săpânța). -Din sta „a locui” (< lat. stare) + -tut.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
stătút adj. m., pl. stătúți; f. stătútă, pl. stătúteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită stătut a. 1. ce stă pe loc și se strică: apă stătută; 2. rânced: bucate stătute; 3. dăulat: cal stătut; 4. cam bătrân: un flăcău stătut Cr.; fig. generație stătută GR. AL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
stătút, -ă adj. (d. staŭ). Stricat de multă stare (nemișcare, rămînere la un loc): apă stătută. Fig. Cam trecut, înaintat în vîrstă: fată stătută.
Sursa: Dicționaru limbii românești
STĂTÚT, -Ă, stătuți, -te, adj. 1. Care nu mai este proaspăt (și a căpătat un miros, un gust sau un aspect neplăcut caracteristic); clocit; (despre aer) închis, stricat, viciat. ♦ Fig. (Despre oameni, mai ales despre persoane necăsătorite) înaintat în vârstă. 2. (înv.) Istovit, vlăguit. – V. sta.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
stătut - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul sta