STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦ P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [Var.: (reg.) stremuráre s. f.] – Lat. *stimularia (< stimulus).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a strămuráre (-ắri), s. f. – Băț lung și ascuțit, prăjină cu vîrf de fier. – Var. strămur(ariță), străminare. Mr. strimurare, strimulare, megl. strămulari. Lat. *stimulāria, de la stimulāre „a incita” (Tiktin; REW 8261; Capidan 276; Candrea; cf. Cihac, I, 265). Var. strămur pare să reprezinte lat. stimulus; Tiktin crede că este o formă artificială, latinistă; dar nu există indicii că strămur ar putea fi calc latinizant al lui stimulus. Alb. strumullar provine din rom. (Capidan, Dacor., VII, 152). – Der. strămura, vb. (a înțepa, a excita; Bucov., a amenința).Sursa: Dicționarul etimologic român
strămuráre (pop.) s. f., g.-d. art. strămurắrii; pl. strămurắriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită strămuráre f., pl. ărĭ (din *stămurare lat. stimulare, a stimula). Rar. Nuĭa de împuns vitele ca să meargă, coadă de bicĭ: am împnns ca cu strămurarea (Sadov. VR. 1924, I, 8), s’a fudulit de nu-ĭ maĭ ajungĭ la nas nicĭ cu strămurarea (saŭ cu prăjina). – Și streminare (Cod. Vor.), stremănare, strămuráriță (CL. 1920, 521. Munt.), stremuráliță pl. e și stremurar, n., pl. e.
Sursa: Dicționaru limbii românești
STRĂMURÁRE, strămurări, s. f. (Pop.) Băț ascuțit, nuia sau prăjină cu vârf de fier, cu care se îndeamnă vitele la mers; strămurariță. ♦ P. gener. Nuia lungă, subțire și flexibilă. [Var.: (reg.) stremuráre s. f.] – Lat. *stimularia (< stimulus).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)