Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele spațiu:

spatiu, spatii s. m. (cart.) treflă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române


SPÁȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulțime de puncte care prezintă anumite proprietăți. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh; porțiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ◊ Spațiu aerian = porțiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat și în care acesta își exercită suveranitatea. Spațiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte, distanță, interval. ◊ Spațiu verde = suprafață acoperită cu vegetație în perimetrul unei așezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SPÁȚIU s.n. 1. Formă fundamentală a existenței materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele și procesele existente concomitent. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ◊ (Mil.) Spațiu de siguranță = distanța minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanță, interval. ◊ Spațiu verde = teren plantat situat pe teritoriul unei așezări. ♦ Distanță cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ♦ (Poligr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care servește la obținerea acestei spațieri. 5. (Mat.) Mulțime de elemente (puncte) având anumite proprietăți. ♦ (Cib.) Totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieșirea unui element de sistem. [Pron. -țiu, pl. -ii. / < lat. spatium, cf. germ. Spatium, it. spazio].
Sursa: Dicționar de neologisme

SPÁȚIU s. f. 1. formă fundamentală de existență a materiei, inseparabilă de aceasta, având aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și care exprimă ordinea în care sunt dispuse obiectele și procesele. 2. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh. ♦ ~ aerian = spațiul de deasupra unui stat, supus suveranității acestuia; ~ cosmic = spațiul în afara stratosferei Pământului; ~ maritim = spațiu geografic cuprinzând apele mărilor și oceanelor, fundul și subsolul acestora. 3. loc, suprafață, întindere limitată. ♦ (mil.) ~ de siguranță = distanță minimă până la care se pot apropia trupele proprii de obiectivul asupra căruia se trage fără a risca să fie lovite de focul propriu; ~ mort = porțiune de teren dinapoia unei creste sau a unui obstacol în care un obiectiv nu poate fi lovit prin trageri directe. 4. loc între două obiecte; distanță, interval. ♦ ~ verde = teren plantat, în perimetrul unei așezări. ◊ distanță cuprinsă între două linii orizontale ale portativului. ◊ (poligr.) interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; (p. ext.) instrument care servește la obținerea acestei spațieri. 5. (mat.) mulțime de elemente (puncte) având anumite proprietăți. ◊ (cib.) totalitatea semnelor acceptate la intrarea sau produse la ieșirea unui element de sistem. (< lat. spatium, după fr. espace)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

spáțiu (-ii), s. n. – Întindere cu trei dimensiuni. Lat. spatium (sec. XIX), dublet al lui spas.Der. spația, vb. (a rări); spaționa, vb. (a spația), din germ. spationieren (Candrea); spațios, adj. (larg, încăpător), din fr. spacieux.
Sursa: Dicționarul etimologic român

spáțiu [țiu pron. țiu] s. n., art. spáțiul; pl. spáții, art. spáțiile (-ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*spáțiŭ m. (lat. spatium, d, vgr. stádion, dor. șpádion; fr. espace. V. spas și stadiŭ). Întindere indefinită: spațiu e presupus că are treĭ dimensiunĭ. O întindere oare-care limitată: un mic spațiŭ. Bucățică de spijă maĭ joasă de cît literele întrebuințată la separat cuvintele în tipografie. Muz. Interval între liniile portativuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

spațiu n. 1. întindere nemărginită; 2. întindere de loc sau de timp.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SPÁȚIU, spații, s. n. 1. (Fii; la sg.) Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulțime de puncte care prezintă anumite proprietăți. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh; porțiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjoară. ◊ Spațiu aerian = porțiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat și în care acesta își exercită suveranitatea. Spațiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera Pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru. + Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanță, interval. ◊ Spațiu verde = suprafață acoperită de vegetație în perimetrul unei așezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; p. ext. unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)