SEMĂNÁ2, sémăn, vb. I. Intranz. 1. A avea trăsături, calități, defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemui, a se asemăna. ◊ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă (sau tăiată) ori a semăna ca două picături (de apă) = a semăna perfect cu cineva, a fi leit cu altul. 2. A părea, a arăta, a face impresia de... – Lat. similare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a SEMĂNÁ1, sémăn, vb. I. Tranz. 1. A pune sau a arunca sămânța în pământul pregătit în prealabil, pentru a o face să încolțească și să răsară; a însămânța. ♦ (Înv.) A vârî în pământ, a îngropa. ♦ (Pop.) A arunca boabe de grâu, bomboane, stafide etc. în direcția unei persoane de Anul nou sau la nuntă, însoțind gestul și de o urare. 2. A pune din loc în loc; a presăra, a împrăștia, a risipi. 3. Fig. A răspândi, a propaga idei, cunoștințe, vrajbă etc. – Lat. seminare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
semăná (-eámăn, -át), vb. – 1. A însămînța. – 2. A împrăștia, a risipi. – 3. A răspîndi, a propaga. – Var. Mold. sămăna. Mr. seamîn, siminare, megl. sęmin(are), istr. semiru. Lat. sēmĭnāre (Pușcariu 1505; REW 7807), cf. it. seminare, prov. semenar, fr. semer, sp. sembrar, port. semear. – Der. semănat, s. n. (insămînțare; obicei folcloric de Anul Nou care constă în a arunca înspre oameni grîu sau orez, în semn de abundență); semănător, s. m. (muncitor agricol care seamănă); semănătoare, s. f. (femeie care seamănă, mașină agricolă care seamănă); semănătură, s. f. (însămînțare, loc semănat). – Cf. sămînță.Sursa: Dicționarul etimologic român semăná (-eámăn, -át), vb. – 1. A se asemui, a avea asemănăre. – 2. A părea, a arăta. – Var. Mold. sămăna. Mold. seamin, siminare. Lat. sĭmĭlāre (Pușcariu 1504; REW 7925), cf. it. (somigliare), prov., cat. semblar, fr. sembler, sp. (semejar), port. (semelhar). Cf. și Sneyders de Vogel, Les mots d’identité dans les langues rom., Groningen 1947, 113-18. Der. seamăn, s. n. (asemănare), deverbal (după REW 7928 din lat. sĭmĭlis); semen, s. m. (aproapele), sing. reconstituit după pl. semeni al cuvîntului anterior; semănător, adj. (al fel, comparabil). – Cf. asemăna. – Din rom. provine rut. samanaty (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 409).Sursa: Dicționarul etimologic român semăná (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. sémăn, 2 sg. sémeni, 3 seámănă; conj. prez. 3 să sémeneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită semănà v. a fi asemenea: seamănă cu tată-său. [Lat. SIMILARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
semănà v. 1. a pune semânța în pământ ca să răsară și să producă fruct: seamănă grâu; 2. fig. a răspândi, a întinde: a semăna calea cu roze, a semăna vrajbă. [Lat. SEMINARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SEMĂNÁ1, sémăn, vb. I. Tranz. 1. A pune sau a arunca sămânța în pământul pregătit în prealabil pentru a o face să încolțească și să răsară; a însămânța. ♦ (înv.) A pune în pământ, a îngropa. ♦ (Pop.) A arunca boabe de grâu, bomboane, stafide etc. în direcția unei persoane de Anul Nou sau la nuntă, însoțind gestul și de o urare. 2. A pune din loc în loc; a presăra, a împrăștia, a risipi. 3. Fig. A răspândi, a propaga idei, cunoștințe, vrajbă etc. – Lat. seminare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) SEMĂNÁ2, sémăn, vb. I. Intranz. 1. A avea trăsături, calități, defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemui, a se asemăna. ◊ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă (sau tăiată) ori a semăna ca două picături (de apă) = a semăna perfect cu cineva, a fi leit cu altul. 2. A părea, a arăta, a face impresia de... – Lat. similare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)