Am găsit 6 definiții pentru cuvantul/cuvintele seară:

SEÁRĂ, seri, s. f. Parte de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; interval de timp cuprins între sfârșitul zilei și momentul când cineva își încheie activitatea, se duce la culcare. ◊ Loc. adv. De cu seară = încă din timpul serii precedente; o dată cu venirea serii, la începutul serii. Către (sau spre, înspre, pe) seară = când se lasă seara. ◊ Expr. Bună seara! formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul serii. A da (cuiva) bună seara sau a-și lua (de la cineva) bună seara (sau seara bună) = a saluta (pe cineva) în timpul serii. ♦ (Adverbial; în forma seara) în timpul de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; în fiecare zi când începe să se întunece. – Lat. sera.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


seáră (-éri), s. f. – Parte a zilei care corespunde cu sfîrșitul după-amiezii. – Var. Mold. sară. Mr. seară, megl. sĕră, istr. sĕre. Lat. sĕra (Diez, I, 379; Pușcariu 1518; REW 7841), cf. it. sera, prov. seir, fr. soir.Der. aseară, adv. (în timpul serii de ieri), cu -a adverbial (cu ad, după Jarnik, ZRPh., XXVII, 499; cu illa, după Iordan, Arhiva, XXX, 57); deseară (var. diseară), adv. (în seara de azi); deunăseară, adv. (cealaltă seară); astară, adv. (înv., în noaptea asta); de astă seară; iaseară, adv. (la noapte), în Bucov.; însera, vb. (a se lăsa întunericul, a fi surprins de întuneric, a înnopta), cf. v. fr. anserir.Der. neol. serată, s. f., din it. serata.
Sursa: Dicționarul etimologic român

seáră s. f., g.-d. art. sérii; pl. seri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

seáră f., pl. serĭ (lat. sêra, seară, d. sérus, tîrziu; it. sera, pv. ser, fr. soir). Ultima parte a zileĭ saŭ prima a nopțiĭ: seara orĭ în seara asta (fals în astă seară, după fr ce soir). Adv. seara, serile: a ieșĭ la plimbare seara, serile. Buna seara (orĭ bună seara orĭ seară bună), formulă de salutare la venire orĭ la plecare în timpu seriĭ. De cu seară, din timpu seriĭ: a pregăti lucrările de cu seară pe a doŭa zi. Pe seară 1) pe înserate, spre seară: vino pe seară; 2) pe timpu rezervat seriĭ: să amînăm de la amează pe seară. În de seară (vechĭ). În est, nord și Olt, sară, pl. sărĭ. V. aseară, deseară, astară, ĭa-sară, îen-sară.
Sursa: Dicționaru limbii românești

seară (sară) f. 1. ultima parte a zilei; 2. timpul după apusul soarelui până ce se întunecă bine: bună seară. [Lat. (HORA) SERA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SEÁRĂ, seri, s. f. Parte de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; interval de timp cuprins între sfârșitul zilei și momentul când cineva își încheie activitatea, se duce la culcare. ◊ Loc. adv. De cu seară = încă din timpul serii precedente; odată cu venirea serii, la începutul serii. Către (sau spre, înspre, pe) seară = când se lasă seara. ◊ Expr. Bună seara! formulă de salut, la întâlnire sau la despărțire, în timpul serii. A da (cuiva) bună seara sau a-și lua (de la cineva) bună seara (sau seara bună) = a saluta (pe cineva) în timpul serii. ♦ (Adverbial; în forma seara) În timpul de la sfârșitul zilei, când începe să se întunece; în fiecare zi când începe să se întunece. – Lat. sera.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)