scafá vb. I (înv.) 1. a scobi cu dalta; a găuri. 2. a cizela.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
SCÁFĂ, scafe, s. f. 1. Căuș. ♦ Strachină (mare) de lemn scobit; găvan. 2. (Arhit.) Suprafață curbă sau cu muluri care face racordarea între pereții și tavanul unei încăperi sau între pereți și podea. 3. Piesă (de ceramică, din beton etc.) cu care se execută scafele (2). – Din ngr. skáfi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a scáfă (-fe), s. f. – 1. (Înv.) Ceașcă, cupă, vas. – 2. (Mold.) Strachină. – 3. Polonic, căuș, vas de lemn. – 4. Hîrcă. – Mr., megl. scafă. Mgr. (gr.) σϰάφη „orice obiect turnat” (Roesler 575; Murnu 49; Diculescu, Elementele, 468), cf. it. scafa „barcă” (REW 7653). – Der. scăfîrlie (var. scăfălie), s. f. (hîrcă, craniu), cu suf. expresiv -îrlă, cf. cocîrlă, ciocîrlie; scăfău, s. n. (polonic de lemn); scăfiță, s. f. (Mold., strachină).Sursa: Dicționarul etimologic român scáfă s. f., g.-d. art. scáfei; pl. scáfeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită scáfă f., pl. e (ngr. skáfi, vgr. skáphe, albie, troacă, copaĭe. Cp. cu pălărie). Ps. S. ș.a. Cupă. Azĭ. Ban. și est. Blid de lemn (strachină, străchioară) de pisat usturoĭ ș.a. Căuș: o scafă de tărîță (Șez. 32, 68). Țeastă, scăfîrlie. – Dim. scăfiță, pl. e. V. coboc, găvan, hîrgăŭ, ispol.
Sursa: Dicționaru limbii românești
scafă f. Mold. strachină de lemn: în scafe se face mujdeiu. [Gr. bizantin SKAPHÈ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SCÁFĂ, scafe, s. f. 1. Căuș. ♦ Strachină (mare) de lemn scobit; găvan. 2. (Arhit.) Suprafață curbă sau cu muluri care face racordarea între pereții și tavanul unei încăperi sau între pereți și podea. 3. Piesă (de ceramică, din beton etc.) cu care se execută scafele (2). – Din ngr. scáfi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
