Am găsit 9 definiții pentru cuvantul/cuvintele scăi:

SCAI2 s. n. Imitație de piele făcută din material plastic, maleabilă și rezistentă la schimbările de temperatură. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


SCAI1, scai, s. m. Nume generic dat mai multor plante erbacee cu frunze ghimpoase și cu fructe globuloase înconjurate de ghimpi îndoiți la vârf, care se agață de haine, de lâna oilor etc.; p. restr. fructul înconjurat de ghimpi al acestor plante. ◊ Expr. (Și adverbial) A se ține scai (de cineva) sau a se ține (de cineva) ca scaiul (de oaie) = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări (pe cineva) pretutindeni. ◊ Compuse: scai-vânăt = plantă erbacee cu frunzele dințate și cu flori violacee dispuse în capitule (Eryngiumplanum); scaiul-dracului = plantă erbacee cu frunzele spinoase și cu flori albastre-verzui (Eryngium campestre); scai-mărunt = turiță. – Din scr. čkalj.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SCAI s. n. imitație de piele din material plastic, maleabilă și rezistentă; (p. ext.) obiect din acest material. (< engl., fr. skai)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

scái (-i), s. m.1. Nume generic al plantelor cu spini sau țepi, asemănătoare cu ciulinul. – 2. Numele diferitelor plante: Cirsum lanceolatum, Onopordon acathium, Eryngium planum, E. campestre, Carduus nutans, C. Acanthoides etc. – Mr. scăliu, megl. scal’. Origine incertă. Probabil din lat. *squaleus „dur, incult, sec”, din squaleo, formă cerută și de sp. escajo, port. escalheiro (REW 8197a). Rom. presupune o reducție de tipul *scalius care pare normal. Der. din sb. čkalj, general admisă (Cihac, II, 328; Tiktin; Candrea; Scriban) nu pare posibilă fonetic; și, în afară de aceasta, e vorba de un împrumut din nom. Der. din gr. σϰαλίας (Diculescu, Elementele, 484), nu pare convingătoare. – Der. scăiecior, s. m. (ciulin; Trans., sticlete), pentru al cărui ultim sens cf. fr. chardonneret, sp. cardelina; scăier, s. m. (Bucovina, sticlete); sca(i)ete (var. scă(i)ete), s. m. (ciulin); scăiuș, s. m. (plantă, Dipsacus pilosus); scăiețos, adj. (plin de scaieți).
Sursa: Dicționarul etimologic român

scai1 (plantă) s. m., art. scáiul; pl. scai, art. scáii
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

scai2 (material) s. n., art. scáiul
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

scaĭ m., pl. tot așa (sîrb. čkalj, scaĭ, šcalj, măcriș. Cp. cu sfert, șfert). Numele popular al maĭ multor plante (maĭ ales din familia compuselor), cu frunze ghimpoase și cu semințele adunate la un loc într’un bulb compus din cîrlige saŭ ghimpĭ care se prind de lîna oilor, de haĭne ș.a. (lat. carduus, fr. chardon, de unde și numele stiglețuluĭ, lat. carduélis, fr. chardonneret, ĭar în Olt. scăĭecĭor). Adv. A te ținea scaĭ de (saŭ după) cineva, a te ținea cață, gaĭe, gîrbă, grapă, a nu-l slăbi, a tot umbla după el c’o cerere ș.a. V. acant, albăstriță, brustur, cĭulin, pălămidă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

SCAI1, scai, s. m. Nume generic dat mai multor plante erbacee cu frunze ghimpoase și cu fructe globuloase înconjurate de ghimpi îndoiți la vârf, care se agață de haine, de lâna oilor etc.; p. restr. fructul înconjurat de ghimpi al acestor plante. ◊ Expr. (Și adverbial) A se ține scai (de cineva) sau a se ține (de cineva) ca scaiul (de ocne) = a nu lăsa pe cineva în pace, a urmări (pe cineva) pretutindeni. Compuse: scai-vânăt = plantă erbacee cu frunzele dințate și cu flori violacee dispuse în capitule (Eryngium planum); scaiul-dracului = plantă erbacee cu frunzele spinoase și cu flori albastre-verzui (Eryngium campestre); scai-mărunt = turiță. – Din sb. çkalj.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SCAI2 s. n. Imitație de piele făcută din material plastic, maleabilă și rezistentă la schimbările de temperatură. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)