SĂLÁȘ, sălașe, s. n. (Pop.) 1. Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. 2. Construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale. 3. Locuință, casă. ♦ Staul, grajd. ♦ Culcuș. 4. Așezare omenească. ♦ Locuitorii acestei așezări. 5. Mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. [Pl. și: sălașuri] – Din magh. szállás.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a săláș (-șuri), s. n. – 1. Locuință, locaș, casă. – 2. Adăpost, refugiu. – 3. (Trans. de N.) Sicriu. – 4. Grup de familii de țigani robi, format pînă la 15 capi de familii care aparțineau aceluiași proprietar. – Var. Mold. salaș. Mag. szállás (Miklosich, Fremdw., 124; Cihac, II, 524; Gáldi, Dict., 96), cf. sb. salaš „cătun”, pol. szalasz, rus. šalaš. – Der. sălășlui, vb. (a găzdui, a adăposti; a se aciua; a locui, a trăi); sălășluință, s. f. (sălaș, domiciliu); sălășitoare, s. f. (Trans., osul-iepurelui, Onosis spinosa).Sursa: Dicționarul etimologic român
SĂLÁȘ (‹ magh.) s. n. (Înv. și pop.) 1. Găzduire temporară acordată cuiva. 2. Construcție rudimentară, de obicei din bârne, folosită ca locuință temporară. Au un rol important în cazul satelor de la poalele munților, unde fânețele se află adesea la depărtare mare de sat, iar accesul este destul de dificil. În acest caz sunt locuite vara, în timpul cositului, dar adesea și iarna, pentru adăpostirea și hrănirea vitelor. În trecut numărul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasându-se adesea de la s. la sat și invers; frecvent pe lângă ele se află câțiva pomi fructiferi și o mică grădină. În funcție de ținut, mai sunt numite odaie, conac, căsoaie sau casă în câmp. 3. Locuință, casă, cămin; p. ext. culcuș. ♦ Grajd, staul. 4. Așezare omenească; cătun, sat; locuitorii acestei așezări. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi), conduși de un vătaf.Sursa: Dicționar enciclopedic SĂLÁȘ, sălașe, s. n. (Pop) 1. Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. 2. Construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale. 3. Locuință, casă. ♦ Staul, grajd. ♦ Culcuș. 4. Așezare omenească. ♦ Locuitorii acestei așezări. 5. Mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. [Pl. și sălașuri] – Din magh. szállás.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) săláș, -e, -uri, s.n. – 1. Loc de mas, culcuș, adăpost. 2. Domiciliu, locuință, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde își închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coștiug: „Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș” (Papahagi 1925: 103). – Din magh. szállás „adăpost„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
săláș (pop.) s. n., pl. săláșeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită săláș n., pl. e și urĭ (ung. szállás, gazdă, locuință, cătun; sîrb. rut. ceh. salaš, rus. šalaš). Rar. Azĭ. Locuință, sediŭ, domiciliu: aicĭ e sălașu meŭ. A da sălaș, a găzdui, a adăposti. Grup de familiĭ de Țiganĭ (10-15) robĭ odinioară. Trans. Pop. Secriŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
sălaș n. 1. loc de adăpost, gazdă: te rog să-mi dai sălaș PANN; 2. zece sau cincisprezece familii de țigani (sub conducerea unui jude): s´adaogi încă două sălașe în foaia de zestre AL. [Ung. SZÁLLÁS, cartier, locuință, cătun].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
SĂLÁȘ, sălașe, s. n. (Pop.) 1. Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. 2. Construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale. 3. Locuință, casă. ♦ Staul, grajd. ♦ Culcuș. 4. Așezare omenească. ♦ Locuitorii acestei așezări. 5. Mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. [Pl. și: sălașuri] – Din magh. szállás.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a săláș (-șuri), s. n. – 1. Locuință, locaș, casă. – 2. Adăpost, refugiu. – 3. (Trans. de N.) Sicriu. – 4. Grup de familii de țigani robi, format pînă la 15 capi de familii care aparțineau aceluiași proprietar. – Var. Mold. salaș. Mag. szállás (Miklosich, Fremdw., 124; Cihac, II, 524; Gáldi, Dict., 96), cf. sb. salaš „cătun”, pol. szalasz, rus. šalaš. – Der. sălășlui, vb. (a găzdui, a adăposti; a se aciua; a locui, a trăi); sălășluință, s. f. (sălaș, domiciliu); sălășitoare, s. f. (Trans., osul-iepurelui, Onosis spinosa).Sursa: Dicționarul etimologic român SĂLÁȘ (‹ magh.) s. n. (Înv. și pop.) 1. Găzduire temporară acordată cuiva. 2. Construcție rudimentară, de obicei din bârne, folosită ca locuință temporară. Au un rol important în cazul satelor de la poalele munților, unde fânețele se află adesea la depărtare mare de sat, iar accesul este destul de dificil. În acest caz sunt locuite vara, în timpul cositului, dar adesea și iarna, pentru adăpostirea și hrănirea vitelor. În trecut numărul lor era mult mai mare, membrii familiei deplasându-se adesea de la s. la sat și invers; frecvent pe lângă ele se află câțiva pomi fructiferi și o mică grădină. În funcție de ținut, mai sunt numite odaie, conac, căsoaie sau casă în câmp. 3. Locuință, casă, cămin; p. ext. culcuș. ♦ Grajd, staul. 4. Așezare omenească; cătun, sat; locuitorii acestei așezări. ♦ Grup de familii de țigani (nomazi), conduși de un vătaf.Sursa: Dicționar enciclopedic SĂLÁȘ, sălașe, s. n. (Pop) 1. Adăpost unde cineva capătă temporar găzduire. 2. Construcție rudimentară făcută în câmp și folosită ca adăpost temporar pentru oameni și animale. 3. Locuință, casă. ♦ Staul, grajd. ♦ Culcuș. 4. Așezare omenească. ♦ Locuitorii acestei așezări. 5. Mică așezare de țigani (nomazi); grup de familii de țigani (nomazi) sub conducerea unui vătaf. [Pl. și sălașuri] – Din magh. szállás.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) săláș, -e, -uri, s.n. – 1. Loc de mas, culcuș, adăpost. 2. Domiciliu, locuință, casă. 3. Vizuină, bârlog. 4. Locul unde își închid păstorii oile noaptea. 5. Sicriu, coștiug: „Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș” (Papahagi 1925: 103). – Din magh. szállás „adăpost„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
săláș (pop.) s. n., pl. săláșeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
săláș n., pl. e și urĭ (ung. szállás, gazdă, locuință, cătun; sîrb. rut. ceh. salaš, rus. šalaš). Rar. Azĭ. Locuință, sediŭ, domiciliu: aicĭ e sălașu meŭ. A da sălaș, a găzdui, a adăposti. Grup de familiĭ de Țiganĭ (10-15) robĭ odinioară. Trans. Pop. Secriŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
sălaș n. 1. loc de adăpost, gazdă: te rog să-mi dai sălaș PANN; 2. zece sau cincisprezece familii de țigani (sub conducerea unui jude): s´adaogi încă două sălașe în foaia de zestre AL. [Ung. SZÁLLÁS, cartier, locuință, cătun].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a