Am găsit 26 de definiții pentru cuvantul/cuvintele :

SA’ADYA al FAYYUMI, ben Iosif (882-942), filozof, gramatician, lexicograf și poet liturgic evreu. Gaon (superior) al Academiei rabinice din Sura (Mesopotamia) din 928. Autor al „Cărții credințelor și opiniilor”, care a influențat gândirea ebraică medievală.
Sursa: Dicționar enciclopedic


sa1 / a sa v. său1 / al său
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

sa2 (a ~) v. său2 (al ~)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

-sa v. -său / -su
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

s-a pr. + vb. aux. (s-a dus)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

S.A., abreviere pentru Societate pe acțiuni.
Sursa: Dicționar enciclopedic

SA (‹ cuv. germ. Sturm Abteilung „Divizii de asalt”), organizație paramilitară, creată în 1921 de către Hermann Göring și reorganizată în 1930 sub comanda lui Ernst Röhm, ce număra peste 2 mil. membri cu rol important în ascensiunea și preluarea puterii de A. Hitler (1933). Scoasă în afara legii și decimată din ordinul lui Hitler (30 iun. 1934, „Noaptea cuțitelor lungi”), deoarece exercita prea multă influență politică.
Sursa: Dicționar enciclopedic

SA’ADῙ (pe numele adevărat Moșleh od-Din sa’dῑ), poet persan. Clasic al literaturii persane și tadjice. Gazeluri, kaside, rubaiate; poeme didactice: „Büstān” („Grădina fructelor”), parabole și povestiri: „Golestan” („Grădina rozelor”).
Sursa: Dicționar enciclopedic

SA’ADIZI, dinastie de șerifi care au domnit în Maroc (1548-1659).
Sursa: Dicționar enciclopedic

SÁ, Mem de (1500-1572), administrator colonial portughez. Guvernator general al Braziliei (1557-1572). Fondator (1565) al orașului Rio de Janeiro.
Sursa: Dicționar enciclopedic

SAŪD I v. Ibn Saūd Abdul Aziz.
Sursa: Dicționar enciclopedic

SA’ID ibn Sultān (pe numele adevărat Sa’id ibn Sultān ibn Ahmad ibn Sa’id Al-Busa Ῑdῑ) (1791-1856), sultan al Mascatului, Omanului și Zanzibarului (1806-1856). În timpul domniei sale sultanatul a atins maxima întindere, iar Zanzibarul devine principala putere din E Africii și cel mai important port din V Oc. Indian.
Sursa: Dicționar enciclopedic

sa pron. posesiv. V. săŭ 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul.Lat. si.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

conj.1. (Înv.) Dacă (funcție condițională); să ești tu (Coresi). – 2. Pentru a (indică finalitatea) unde-i mîța, să ne vadă? (Alecsandri). – 3. Semn al conjunctivului. – Mr., megl. să, si, istr. se. Lat. sῑ (Pușcariu 1491; Tiktin; V. Grecu, Arhivele Olteniei, IV, 18). Cu al doilea sens, se poate substitui prin ca să. Funcția condițională a dispărut în sec. XVII. Cf. săva.
Sursa: Dicționarul etimologic român

conjcț. (în tempo rapid s-: s-adun)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) să, din maĭ vechĭu se (lat. sê. V. sine). 1. pron. refl. de pers. III: se preface că e bolnav. 2. pron. impersonal: nu se vede nimic. – În limba vorbită nu se zice astăzĭ de cît să. Asta se vede și maĭ bine în eliziune: s’a dus (ca m’a dus). Dacă s’ar zice se, cum se zicea pînă în sec. 17, nu s’ar maĭ face eliziune, ci contracțiune, și atuncĭ s’ar zice se-a dus (ca te-a dus), cum se zicea pînă în sec. 17. Literatura noŭă l-a reluat pe se.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) să conj. (din maĭ vechĭu se [Ap. Vor.], lat. si, pop. se, dacă; it. vfr. pv. pg. se. Cp. cu vecin din vicinus). Dacă (Vechĭ). Exprimă o condițiune saŭ o presupunere în propozițiunĭ subordonate: să fi știut, aș și plecat. Servește la formarea conjunctivuluĭ: știe ce să facă. Arată un ordin: a poruncit să plecăm. Arată un scop și poate fi precedat și de ca: Mă uĭt (ca) să văd. De ce te uițĭ ? Ca să văd. Înlocuiește infinitivu (care aproape a dispărut din limba populară și familiară): știe să'noate, știe să scrie (în nord știe a'nota saŭ știe'nota, știe a scrie saŭ știe scrie).
Sursa: Dicționaru limbii românești

conj. 1. exprimă o condițiune, o presupunere: să am, ți-aș da; 2. servă a forma conjunctivul: nu știu ce să fac; 3. indică un ordin, un scop (subînțeles ca): spune-i să plece, ochi aveți să vedeți; 4. înlocuiește infinitivul (dispărut în graiul popular): nu știe să scrie. [Vechiu-rom. să, dacă = lat. SI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

conj. I. (Ca semn al conjunctivului) Să fii cuminte. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă) E bine să pleci. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie un om cumsecade. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Nu-i mândră să-mi fie dragă. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Puteam chiar să nu mai fiu acuma. 5. (Introduce o propoziție finală) A ieșit să-i întâmpine. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Am râs să leșin. 7. (Introduce o propoziție condițională) Ar fi fost prins să nu fi fugit. III. (În loc. conj.) Măcar să... (introduce o propoziție concesivă) Nu mă duc, măcar să mă omori. Numai să... (introduce o propoziție condiționată) Îți poate fi de folos, numai să vrea. Până să... (introduce o propoziție temporală) Până să ajungă el, fata ajunsese acasă. Pentru ca să... = a) (introduce o propoziție finală) Învăț temeinic pentru ca să reușesc la examen; b) (cu valoare copulativă) A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să... = a) (introduce o propoziție modală) A plecat fără să verse o lacrimă; b) (introduce o propoziție concesivă) Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul. – Lat. si.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de harnașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stapâni, a exploata (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Parte a bicicletei, a motocicletei etc. formată dintr-un mic suport (triunghiular) din piele, din cauciuc sau din material plastic, pe care se stă în timpul deplasării vehiculului. 3. Os din spinarea găinii. ◊ Șaua turcească = scobitură in grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate, cu care alcătuiește un ansamblu; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

șa (șéi), s. f.1. Piesă de harnașament. – 2. Curmătură. – 3. Os din spinarea găinii. – 4. (Pl.) Parte a spinării din regiunea lombară. – Var. șea.Mr., megl. șauă, șao, pl. șali. Lat. sĕlla (Pușcariu 1490; REW 7795), cf. it., prov., cat. sella, fr. selle, sp. silla. Pl. poate fi și șele, pentru primele trei sensuri; pentru al patrulea, se folosește numai șale. Der. șelar, s. m. (persoană care face și vinde șei), cu suf. -ar (după REW 7796, din lat. sĕllārius); șelărie, s. f. (loc unde se fac și se vînd șei); șeuaș (var. șăuaș), s. m. (cal înșeuat); înșeua, vb. (a pune șaua pe cal); înșela, vb. (a înșeua; a amăgi; a trăda, a fi infidel; refl., a greși); înșelătură, s. f. (amăgire, trișare); înșelășag, s. n. (Mold., amăgire); înșelăciune, s. f. (amăgire, fraudă); îmșelător (var. înșelăcios), adj. (care înșală, amăgitor). Mulți cercetători fac două cuvinte distincte din înșela „a înșeua” și înșela „a amăgi” și-l derivă pe ultimul din sl. mŭšelŭ „cîștig” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 148; Weigand, Jb., XIII, 110; Pușcariu, Dacor., VI, 327-32; DAR); cf. v. bg. mšel „amăgire”; dar trecerea semantică pare explicabilă, căci în rom. numeroși termeni exprimă ideea de „a înșela” prin cea de „a-și pune ceva nepotrivit”, cf. potcovi, încălța, pune ipingeaua, papugiu, potlogar etc. (mai multe ex. la Spitzer, Mitt. Wien, 139; Skok, Archiv. sl. Phil., XXXVII, 83; Spitzer, Dacor., III, 651), și la fel sb. nasamariti, cu cele două sensuri (Rosetti, III, 99).
Sursa: Dicționarul etimologic român

șa f., pl. V. maĭ jos (die șea, lat. sĕlla, scaun, care vine din *sedla d. sĕdére, a ședea; it. pv. cat. pg. sella, fr. selle, sp. silla. V. șed, sedelcă). Un fel de așternut de pele de o formă specială care se pune pe cal și se leagă cu chinga și pe care încalecă călărețu. A bate șaŭa (ca) să priceapă ĭapa, a face aluziune ca să priceapă cineva. Pl. Mijlocu spinăriĭ, partea spinăriĭ la șoldurĭ (care corespunde cu locul unde se pune șaŭa pe cal): mă dor șalele de atîta greutate. – În Munt. vest șea, pl. șele și șeĭ (ca mantale, măntăĭ). În vest șale (ca șade, șase, șapte) cu înțelesu de „mijlocu spinăriĭ”. În est numaĭ șele.
Sursa: Dicționaru limbii românești

șa s. f., art. șáua, g.-d. art. șéii; pl. șei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

șa f. V. șea.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȘA, șei, s. f. 1. Piesă de hamașament confecționată din piele sau din lemn, care se pune pe spinarea calului și pe care șade călărețul. ◊ Expr. A pune șaua (pe cineva) = a supune, a stăpâni (pe cineva), a constrânge pe cineva să facă ceva. A vorbi din șa = a vorbi de sus, cu siguranță de sine. 2. Suport triunghiular din piele, din cauciuc sau din material plastic, care se montează pe biciclete, motociclete etc. 3. Os din spinarea găini. ◊ Șaua turcească = scobitură în grosimea osului sfenoid, în care se află situată glanda hipofiză. 4. Formă de relief reprezentând o depresiune cuprinsă între două părți de teren mai ridicate; curmătură. Șaua dealului. [Var.: șea s. f.] – Lat. sella.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

sa - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul său