Am găsit 49 de definiții pentru cuvantul/cuvintele sîn:

SIN1 s. m. invar. (Înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


SIN2 s. m. și n. v. sân.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „împreună”, „cu”. [Var. sim-. / < it. sin-, fr. syn-, cf. gr. syn].
Sursa: Dicționar de neologisme

SIN1-/SIL-/SIM- pref. „împreună, cu”. (< fr. syn-, syl-, sym-. cf. gr. syn)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

SIN2(O)- elem. „(din) China”, „chinez”. (< fr. sin/o/-, cf. lat. Sina, China)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

sin s. m. Fiul lui. – Var. sîn. Sl. synŭ (Cihac, II, 344), cf. bg., sb. sin. Termen de cancelarie, înv. (sec. XVII-XIX), fără uz oral.
Sursa: Dicționarul etimologic român

SINᾹN, Mi'mar (1489-1588), arhitect turc. Considerat cel mai mare arhitect al țării sale, a fost în serviciul casei imperiale otomane, realizând numeroase edificii religioase (moscheile Süleymaniye, Rüstem Pașa, Șehzade la Istanbul, Selimiye, la Edirne).
Sursa: Dicționar enciclopedic

SINᾹN PAȘA (?-1596), mare vizir al Imp. Otoman (1580-1596, cu întreruperi). Conducător al armatei turcești înfrânte de Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (15-/25 oct. 1595).
Sursa: Dicționar enciclopedic

sin (fiu) (slav.) (înv., reg.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) sin m. (vsl. rus. syn, fiu, bg. sîrb. sin; germ. sohn). Particulă care arată descendenta: Ion sin Mihai (Astăzĭ se zice maĭ mult despre Jidanĭ, de multe orĭ c’o nuanță de ironie: Leĭba sin Avrum, Mehălă sin Dudl, Nuhăm sin Ițic). V. zet.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2)* sin n., pl. urĭ (lat. sinus, sin, golf). 1. Golf. 2. (mlat. sinus, tradus după ar. jayb, „cută, încrețitură de haĭnă”, întrebuințat cu înț. geometric). Geom. Perpendiculară dusă de la o extremitate a arculuĭ la raza care trece pin cealaltă extremitate.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) *sin- prefix, V. si-.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sin m. pop. fiu (înlocuește numele familiei la țărani): Ion sin Gheorghe, Ilie sin Mitru. [Slav. SYNŬ, fiu].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SIN1 s. m. (înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SIN2 s. m. și n. v. sân.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SIN1 s. m. invar. (Înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SIN2 s. m. și n. v. sân.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „împreună”, „cu”. [Var. sim-. / < it. sin-, fr. syn-, cf. gr. syn].
Sursa: Dicționar de neologisme

SIN1-/SIL-/SIM- pref. „împreună, cu”. (< fr. syn-, syl-, sym-. cf. gr. syn)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

SIN2(O)- elem. „(din) China”, „chinez”. (< fr. sin/o/-, cf. lat. Sina, China)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

sin s. m. Fiul lui. – Var. sîn. Sl. synŭ (Cihac, II, 344), cf. bg., sb. sin. Termen de cancelarie, înv. (sec. XVII-XIX), fără uz oral.
Sursa: Dicționarul etimologic român

SINᾹN, Mi'mar (1489-1588), arhitect turc. Considerat cel mai mare arhitect al țării sale, a fost în serviciul casei imperiale otomane, realizând numeroase edificii religioase (moscheile Süleymaniye, Rüstem Pașa, Șehzade la Istanbul, Selimiye, la Edirne).
Sursa: Dicționar enciclopedic

SINᾹN PAȘA (?-1596), mare vizir al Imp. Otoman (1580-1596, cu întreruperi). Conducător al armatei turcești înfrânte de Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (15-/25 oct. 1595).
Sursa: Dicționar enciclopedic

sin (fiu) (slav.) (înv., reg.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) sin m. (vsl. rus. syn, fiu, bg. sîrb. sin; germ. sohn). Particulă care arată descendenta: Ion sin Mihai (Astăzĭ se zice maĭ mult despre Jidanĭ, de multe orĭ c’o nuanță de ironie: Leĭba sin Avrum, Mehălă sin Dudl, Nuhăm sin Ițic). V. zet.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2)* sin n., pl. urĭ (lat. sinus, sin, golf). 1. Golf. 2. (mlat. sinus, tradus după ar. jayb, „cută, încrețitură de haĭnă”, întrebuințat cu înț. geometric). Geom. Perpendiculară dusă de la o extremitate a arculuĭ la raza care trece pin cealaltă extremitate.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) *sin- prefix, V. si-.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sin m. pop. fiu (înlocuește numele familiei la țărani): Ion sin Gheorghe, Ilie sin Mitru. [Slav. SYNŬ, fiu].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SIN1 s. m. (înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SIN2 s. m. și n. v. sân.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SIN1 s. m. invar. (Înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SIN2 s. m. și n. v. sân.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SIN- Element prim de compunere savantă cu semnificația „împreună”, „cu”. [Var. sim-. / < it. sin-, fr. syn-, cf. gr. syn].
Sursa: Dicționar de neologisme

SIN1-/SIL-/SIM- pref. „împreună, cu”. (< fr. syn-, syl-, sym-. cf. gr. syn)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

SIN2(O)- elem. „(din) China”, „chinez”. (< fr. sin/o/-, cf. lat. Sina, China)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

sin s. m. Fiul lui. – Var. sîn. Sl. synŭ (Cihac, II, 344), cf. bg., sb. sin. Termen de cancelarie, înv. (sec. XVII-XIX), fără uz oral.
Sursa: Dicționarul etimologic român

SINᾹN, Mi'mar (1489-1588), arhitect turc. Considerat cel mai mare arhitect al țării sale, a fost în serviciul casei imperiale otomane, realizând numeroase edificii religioase (moscheile Süleymaniye, Rüstem Pașa, Șehzade la Istanbul, Selimiye, la Edirne).
Sursa: Dicționar enciclopedic

SINᾹN PAȘA (?-1596), mare vizir al Imp. Otoman (1580-1596, cu întreruperi). Conducător al armatei turcești înfrânte de Mihai Viteazul la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (15-/25 oct. 1595).
Sursa: Dicționar enciclopedic

sin (fiu) (slav.) (înv., reg.) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) sin m. (vsl. rus. syn, fiu, bg. sîrb. sin; germ. sohn). Particulă care arată descendenta: Ion sin Mihai (Astăzĭ se zice maĭ mult despre Jidanĭ, de multe orĭ c’o nuanță de ironie: Leĭba sin Avrum, Mehălă sin Dudl, Nuhăm sin Ițic). V. zet.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2)* sin n., pl. urĭ (lat. sinus, sin, golf). 1. Golf. 2. (mlat. sinus, tradus după ar. jayb, „cută, încrețitură de haĭnă”, întrebuințat cu înț. geometric). Geom. Perpendiculară dusă de la o extremitate a arculuĭ la raza care trece pin cealaltă extremitate.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) *sin- prefix, V. si-.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sin m. pop. fiu (înlocuește numele familiei la țărani): Ion sin Gheorghe, Ilie sin Mitru. [Slav. SYNŬ, fiu].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SIN1 s. m. (înv. și reg.; particulă care precedă prenumele tatălui și intră în componența numelui de familie al copiilor) Fiu, fiul lui... – Din sl. synŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SIN2 s. m. și n. v. sân.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

sîn (-nuri), s. n. – Piept, mamelă. – Mr., megl. sin, istr. sir. Lat. sĭnus (Pușcariu 1591; REW 7950), cf. it., sp. seno, fr. sein, port. seio. Țăranul poartă de obicei cămașa deschisă și încinsă la talie; astfel sînul cămășii servește ca buzunar. De aici expresii ca a umple sînul „a face provizii”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) sîn n., pl. urĭ (lat. sinus, it. sp. seno, pv se, fr. sein, pg. seio). Pept, partea de afară a peptuluĭ: mama strîngea copila la sîn. La omu îmbrăcat și încins, partea dintre haine și pept: copiiĭ veneaŭ cu sînurile pline de zarzăre. A sta cu mînile'n sîn, a privi indiferent, a sta ca un leneș. Eŭf. Țîță: a da sînu copiluluĭ. Centru, parte interioară: în sînu pămîntuluĭ, (fig.) în sînu uneĭ societățĭ, în sînu familiiĭ. Rar. Golf (Maĭ des sin, dar ob. golf). M. pl. Eŭf. Țîțe.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) sîn-, V. sînt-1 (sfint).
Sursa: Dicționaru limbii românești

șin, V. peșin.
Sursa: Dicționaru limbii românești