Am găsit 14 definiții pentru cuvantul/cuvintele sânt:

SÂNT, -Ă, sânți, -te, adj., s. m. și f. (Pop.) Sfânt. – Lat. sanctus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


sânt, sấntă, sânți, sấnte, adj., s.m. și f. (înv. și pop.) 1. (adj.) sfânt. 2. (s.m. art.) Dumnezeu. 3. (s.m. și f.) sfânt, mucenic, martir. 4. (la pl.; în forma: simți) mucenici. 5. (adj.) bisericesc, religios. 6. (adj.) care impune un respect deosebit, venerație; intangibil, inviolabil, sacru, sacrosant. 7. (adj.) nevinovat, curat, pur.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

sânt, -ă. adj. – Sfânt. – Lat. sanctus.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

sânt (pop.) adj. m., s. m., pl. sânți; adj. f., s. f. sấntă, pl. sấnte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

sânt a. sfânt: sânta Maria. [Lat. vulg. SANTUS = clasic SANCTUS (v. sfânt)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SÂNT, -Ă, sânți, -te, adj., s. m. și f. (Pop.) Sfânt. – Lat. sanctus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În evul mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

șanț (șánțuri), s. n.1. Tranșee. – 2. Săpătură, groapă, canal. – 3. Rigolă. – 4. Jgheab, crestătură, adîncitură. – 5. (Înv.) Miracol, minune. Germ. Schanze, prin intermediul pol. szánc (Cihac, II, 385; Tiktin), cf. săs. schanz (Borcea 207), mag. sánc (Gáldi, Dict., 96), rus. šanec (Sanzewitsch 209). Semantismul ultimului sens nu este clar și ar putea să se bazeze pe un cuvînt diferit, cf. totuși Iordan, BF, VII, 234. Sec. XVII. Der. șențui (var. șănțui), vb. (a face un șanț); deșanț, s. m. (Mold., Trans., ciudățenie, surpriză); deșențat (var. deșănțat), adj. (rar, ciudat, curios; ieșit din comun; nepotrivit, dezordonat); șăncăleț (var. șancălău, șancălos), adj. (Trans., hazliu, nostim); șăncălie, s. f. (Trans., glumă).
Sursa: Dicționarul etimologic român

șanț2, șanțuri, s.n. (reg.) scrumul rămas în pipă după arderea tutunului.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

șanț, șanțuri s. n. rid.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

șanț1 n., pl. urĭ (rus. šánec, pl. sancy, fort, întăritură: pol. szanc, szaniec, ceh. šanc, d. germ. schanze, întăritură, retranșament). 1. Săpătură lungă făcută în pămînt p. apărare, p. scurgerea apeĭ ș. a.: o tabără, o vie înconjurată de șanț. (V. hindichĭ, ocop, sel și sat). 2. Vechĭ (poate pin [!] aceĭașĭ figură ca a deraĭa. a delira, adică „a ĭeși din linia obișnuită”. Cp. și cu ceh. šantovati, a glumi). Minune, lucru minunat. Azĭ. Nord. De șanț, deșănțat, straniŭ: a ți se părea de șanț, a vorbi de șanț. V. scandel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

șanț s. n., pl. șánțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

șanț n. 1. groapă făcută în pământ pentru închiderea unui teren, pentru scursul apei sau pe dinaintea unei întărituri; 2. pl. crestături în pietrele morii. [Nemț. SCHANZE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (în Evul Mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)