Am găsit 12 definiții pentru cuvantul/cuvintele sâc:

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A(-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți sau de buci din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (În sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Din lat. saccus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


sac (sáci), s. m.1. Obiect din pînză, hîrtie etc. pentru păstrat sau transportat produse. – 2. Geantă, raniță. – 3. Poșetă, pungă. – 4. Unealtă de pescuit. – Mr., megl. sac, istr. sǫc. Lat. saccus (Pușcariu 1492; REW 7489), cf. it. sacco, prov., cat., fr. sac, sp., port. saco. – Toate der. sînt dim. sau augmentative: săcoi, săcotei, săcăteu, săc(u)șor, săculeț, săculete, săcui (după Candrea, de la un lat. *sacculeus), săcuieț. Der. neol. sacoșe, s. f., din fr. sacoche. Este dubletul lui sacos, s. n. (veșmînt preoțesc, propriu prelaților ortodocși), din mgr. σάκκος (Cihac, II, 693; Murnu 49), cf. sl. sakosŭ; și al lui sacou, s. n., din it. sacco, cf. germ. Sakko (Candrea). Pentru sac „unealtă de pescuit”, cf. bg., slov., ucr., rut. sak.
Sursa: Dicționarul etimologic român

sac, saci s. m. belșug, abundență, cantitate mare.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

sac m. (lat. saccus, sac, d. vgr. sákkos, pînză groasă; it. sacco, pv. fr. sac, sp. pg. saco; vsl. sakŭ, sîrb. bg. rus. rut. pol. ceh. sak; germ. sack; ung. zsák. V. jac). 1. Mare torbă de pînză grosolană de cînipă care servește la dus grîne, ciment ș.a.: un om ducea în spate un sac cu orz.. 2. Conținutu acesteĭ torbe: calu a mîncat un sac de orz; pînza din care se fac sacĭ: îmbrăcat în sac. 3. (după rus. sak) Micĭog cu fundu maĭ ascuțit de prins pește ca cu un cĭorap maĭ mic (V. poclăŭ). Sacu cu grăunțe, chilipirurile politice: sacu cu grăunțe al ministruluĭ atrăgea mulțĭ partizanĭ. Sac (orĭ butoĭ) fără fund, 1. om care nu se maĭ satură, 2. om care știe multe și nu maĭ sfîrșește povestind. A umbla cu mîța'n sac, a face matrapazlîcurĭ. A intrat vulpea'n sac, ți s’a înfundat cu șmecheriile saŭ înțelepciunea ta. Șĭ-a găsit sacu peticu, s’au găsit întovărășițĭ doĭ oamenĭ răĭ saŭ ridiculĭ. V. țuhal, tăbol, harar.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sac s. m., pl. saci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

sac m. 1. recipient cilindric de pânză, piele, etc.; 2. ceeace conține un sac: zece saci de grâu. [Lat. SACCUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SAC, saci, s. m. 1. Obiect confecționat din pânză, din hârtie rezistentă, din material plastic etc., folosit la păstrarea și la transportarea unor produse; conținutul unui astfel de obiect; obiectul împreună cu conținutul lui. ◊ Sac de dormit = sac special prevăzut de obicei cu un fermoar și cu o glugă, folosit mai ales de excursioniști pentru a dormi. (Rar) Sac de spate = raniță; rucsac. ◊ Expr. Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) om care știe și povestește multe snoave, anecdote, glume. A da de fundul sacului = a sărăci. A prinde (pe cineva) cu mâța (sau cu mâna) în sac = a surprinde (pe cineva) în momentul când săvârșește o faptă rea. A (-și) dezlega sacul = a se destăinui. ♦ Fig. (Cu determinări introduse prin prep. „cu” sau „de” care arată felul) Cantitate mare, grămadă. 2. Pânză de fuior, de câlți etc. din care se fac sacii (1). 3. Geantă mare de pânză, de piele etc. în care se pun lucrurile necesare pentru o călătorie. 4. Unealtă de pescuit făcută dintr-o rețea de sfoară în formă de sac (1) cu fundul adânc și cu gura ținută deschisă printr-un arc de lemn. 5. (în sintagmele) Sac aerian = organ în formă de sac (1), caracteristic păsărilor, care menține ritmul de respirație al acestora în timpul zborului. Sac polinic = fiecare dintre compartimentele din antera staminei, în care se formează polenul. Sac embrionar = cavitate din ovulul plantelor angiosperme, în care se află mai multe celule, printre care și oosfera. – Lat. saccus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SÂC interj. Cuvânt, de obicei repetat și însoțit de gestul lovirii pumnilor unul de altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. [Var.: sic interj.] – Cf. tc. sik.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

sâc!, interj. (reg.; adesea repetat) strigăt cu care se cheamă oile.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

sâc interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

sâc ! int. bine ți-a făcut: sâc ! așa îți trebue; a da un sâc, a necăji pe cineva (repetând vorba sâc): trecuse râul și-i da cu sâc de dincolo după mal ISP. [Turc. SYK, necăjit].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SÂC interj. Cuvânt, de obicei repetat și însoțit de gestul lovirii pumnilor unul de altul, prin care cineva își exprimă satisfacția răutăcioasă pentru un necaz al altuia. [Var.: sic interj.] – Cf. tc. s i k.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)