RĂSÚFLU, răsufluri, s. n. (Și fig.) Răsuflare. ♦ (Înv.) Timp de odihnă; scurt repaus, răgaz. – Din răsufla (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a 1) răsúflu n., pl. urĭ (d. răsufla). Vechĭ. Răsuflare. Fig. A da răsuflu, a lăsa să se odihnească. A-țĭ lua răsuflu, a te odihni. V. dușcă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) răsúflu, a -á v. intr. (ră- și suflu, ca sun, ră-sun; it. risoffiare, a sufla ĭar; sp. resoplar, a sforăi). Respir, îmĭ schimb aeru din plămîĭ [!]; copilu dormea și răsufla liniștit. Mă odihnesc puțin: lasă-mă să răsuflu. A fi spart pe undeva (vorbind de vase orĭ de beșicĭ): acest butoĭ răsuflă, acest burduf răsuflă pe undeva dacă nu rămîne umflat. Răspund, duc, ajung: această galerie răsuflă tocmaĭ la castel. Mă manifest, erup: bubele răsuflă ĭar. Fig. Ajung la urechile lumiĭ, transpir: taĭna a răsuflat. V. tr. Respir: aicĭ răsuflăm un aer curat. V. refl. Respir. Fig. Îmĭ vărs focu, îmĭ descarc sufletu: azĭ mă răsuflu și eŭ. Mă destăĭnuĭesc: a te răsufla către prietenĭ. Mă alterez de aer saŭ de vechime: un vin răsuflat, o glumă răsuflată.
Sursa: Dicționaru limbii românești
răsúflu (pop.) (-su-flu) s. n., art. răsúflul; pl. răsúfluriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită răsuflu n. (poetic) răsuflare: lanul încă umed de răsuflul aurorei AL. [V. suflà].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
RĂSÚFLU, răsufluri, s. n. (Pop.; și fig.) Răsuflare. ♦ (înv.) Timp de odihnă; scurt repaus, răgaz. – Din răsufla (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
răsuflu - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul răsufla
răsuflu - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul răsufla