ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a rovínă (rovíne), s. f. – Groapă, rîpă, adîncitură. Sl. rovŭ „groapă” (Cihac, II, 318), cf. rofii, și bg. rovina (Conev 40), care nu ne este clar, bg. rovenie „săpătură”.Sursa: Dicționarul etimologic român
róvină f., pl. ĭ (vsl. bg. sîrb. róvina, d. rovŭ, groapă). Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf: locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn [!] el (Boc.); în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6); îndată ce pin [!] cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și rovínă, pl. e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într´o poezie de Delv.: De pĭere-un șoarece´n ruină saŭ un brotac într´o rovină. Cp. cu padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și rogojină, pricină, jidovină (est), Gircina (Nț.), Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele) roĭnă, pl. e, teren umed.
Sursa: Dicționaru limbii românești
rovínă s. f., g.-d. art. rovínei; pl. rovíneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită rovină f. depresiune de teren, bun pentru fânaț și pășune. [Tras din sl. ROVŬ, groapă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
rovínă (rovíne), s. f. – Groapă, rîpă, adîncitură. Sl. rovŭ „groapă” (Cihac, II, 318), cf. rofii, și bg. rovina (Conev 40), care nu ne este clar, bg. rovenie „săpătură”.Sursa: Dicționarul etimologic român róvină f., pl. ĭ (vsl. bg. sîrb. róvina, d. rovŭ, groapă). Vest. Groapă, adîncătură, surpătură, padină mocirloasă, baltă cu stuf: locu nu e bun de nimic: numaĭ rovinĭ pîn [!] el (Boc.); în rovina unuĭ pîrăŭ găsiĭ satu (Sadov. Cocost. alb. 1921, 6); îndată ce pin [!] cutremur pămîntu rovinĭ deschide (Con. 247). – Și rovínă, pl. e: lupta de la Rovine (Ĭal.) și într´o poezie de Delv.: De pĭere-un șoarece´n ruină saŭ un brotac într´o rovină. Cp. cu padină, pricină, jápină, Cîmpina, Slátina (vest) și rogojină, pricină, jidovină (est), Gircina (Nț.), Docolina (Fc.). În Trans. (Săcele) roĭnă, pl. e, teren umed.
Sursa: Dicționaru limbii românești
rovínă s. f., g.-d. art. rovínei; pl. rovíneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită rovină f. depresiune de teren, bun pentru fânaț și pășune. [Tras din sl. ROVŬ, groapă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ROVÍNĂ, rovine, s. f. 1. Groapă, adâncitură, surpătură de teren, râpă (mocirloasă). 2. Loc mlăștinos; mlaștină, mocirlă. [Acc. și: róvină. – Pl. și: rovini] – Din bg. rovina.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)