Am găsit 24 de definiții pentru cuvantul/cuvintele regulă:

REGULÁ, regulez, vb. I. Tranz. 1. A pune în ordine, a aranja, a rândui; a sistematiza. ♦ Spec. A pune la punct un mecanism, a face să funcționeze regulat; a repara. ♦ Spec. A regla, a potrivi. 2. Fig. (Fam.) A pune pe cineva la punct, a-l învăța minte, a-i da o lecție, a-l reduce la tăcere. – Din lat., it. regulare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


REGULÁ vb. I. tr. A aranja, a pune în ordine, a orândui. ♦ A repara, a pune la punct, a regla (un aparat etc.). [< lat. regulare].
Sursa: Dicționar de neologisme

regula, regulez (obs.) I. v. t. (d. bărbați) a avea un contact sexual. II. v. r. a avea / a întreține relații sexuale (cu cineva).
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

regulá (a ~) vb., ind. prez. 3 reguleáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

regulà v. 1. a supune unor regule: a-și regula vieața; 2. a pune în ordine: a-și regula hârtiile; 3. a hotărî dinainte: a regula ordinea unei ceremonii; 4. a pune capăt: a regula abuzuri, un diferend; 5. a face să umble regulat: a regula o mașină, o pendulă; 6. a plăti un cont; 7. fig. fam. a pune la locul său, a da pedeapsa meritată: îl voiu regula eu.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

REGULÁ, regulez, vb. I. Tranz. 1. A pune în ordine, a aranja, a rândui; a sistematiza. ♦ Spec. A pune la punct un mecanism, a face să funcționeze regulat; a repara. ♦ Spec. A regla, a potrivi. 2. Fig. (Fam.) A pune pe cineva la punct, a-l învăța minte, a-i da o lecție, a-l reduce la tăcere. – Din lat., it. regulare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

RÉGULĂ, reguli, s. f. 1. Normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regulă de trei = metodă pentru determinarea celei de a patra proporționale a trei numere date. Regulă de trei simplă = regulă de trei în care numerele sunt direct proporționale. Regulă de trei compusă = regulă de trei în care cea de a patra proporțională se referă la numere care sunt și ele deduse printr-o regulă de trei. ♦ Obicei, linie de conduită, principiu conducător. 2. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. adv. De regulă = de obicei, în mod obișnuit. În (bună) regulă = în ordine, așa cum se cuvine. În toată regula = după toate regulile, în lege. 3. (Pop.) Menstruație. – Din lat. regula, it. regola (cu unele sensuri după fr. règle).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

RÉGULĂ s.f. 1. Normă pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ De regulă = în mod obișnuit, de obicei. ♦ Principiu, linie de conduită, lege, obicei. 2. Rânduială, ordine, regularitate. [Pl. -li, -le. / < lat. regula, cf. it. regola, fr. règle].
Sursa: Dicționar de neologisme

RÉGULĂ s. f. 1. normă pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen. ♦ de ~ = în mod obișnuit. 2. principiu conducător, linie de conduită, precept, obicei. 3. rânduială, ordine, regularitate. (< lat. regula, după fr. règle)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

régulă (regule), s. f. – Normă. – Var. pl. reguli. Lat. regula (sec. XIX). Este dubletul lui riglă, s. f. (linie), din ngr. ῥίγλα (Gáldi 246). – Der. regula, vb. (a reglementa; a ordona, a determina; familiar, a pedepsi; Arg., a se copula); regulament, s. n. (normă; Arg., copulație); regularisi, vb. (a regulariza; a corecta, a îmbunătăți, a pedepsi); regulator, s. m. din fr. régulateur; neregulat, adj. (iregular; adv., fără nici o regulă). Răgulă, s. f. (clasă, castă), cuvînt folosit numai de Dosoftei, poate un latinism, înțeles de el ca „ordin”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*régulă f., pl. e ca virgule, maĭ bine de cît ĭ (lat. régula, d. régere, a dirija. V. riglă, răgulă, dirijez). Modu cum trebuĭe să lucrezĭ, să facĭ ceva, să te porțĭ: regulă de purtare, regulă de politeță [!]. Ordine, disciplină: în această școală e mare regulă. Principiŭ, lege, sistemă, metodă, dreptar: după toate regulele arteĭ. Statutele unuĭ ordin religios catolic: regula sfîntuluĭ Francisc. Aritm. Operațiune, mod de a lucra cu numerele: regula adunăriĭ, scăderiĭ, înmulțiriĭ și împărțiriĭ. Regula de treĭ. V. treĭ. Cu regulă, cu rînduĭală, în ordine: a lucra cu regulă (loc. adj. om cu regulă). De regulă, de obiceĭ, de ordinar: acest om se îmbată de regulă. În regulă, de-a binele, realmente: s´aŭ bătut în regulă (loc. adj. bețiv în regulă).
Sursa: Dicționaru limbii românești

régulă s. f., g.-d. art. régulii; pl. réguli
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

REGÚLĂ (‹ lat.) s. f. 1. Normă, lege după care se desfășoară ceva; precept. ◊ R. celor trei unități = un principiu fundamental al teatrului în clasicism, potrivit căruia acțiunea piesei trebuie concentrată într-un subiect principal unic (unitatea de acțiune), evenimentele desfășurându-se într-un răstimp de 24 de ore (unitatea de timp) și în același loc (unitatea de loc). Existentă încă în „Poetica” lui Aristotel, cerința unității de acțiune și de timp este întregită în timpul Renașterii cu ideea unității de loc formulată de Gian Giorgio Trissino în Pen. Italică, de Ben Johnson în Anglia, de Cervantes și Tirso de Molina în Spania, de P. Ronsard, Joachim du Bellay, J.C. Scaliger în Franța. Aplicată riguros pentru prima dată de Jean Mairet în pastorală („Silvanire”) și în tragedia clasică („Sophonisbe”), ea a fost susținută de J. Chapelain, G. de Scudery, abatele Fr. d’Aubignac și s-a impus îndeosebi în teatrul francez al sec. 17-18, după ce Boileau a canonizat-o în „Arta poetică”, fiind apoi abandonată o dată cu apariția romantismului. Regula de aur = maximă întâlnită în aproape toate sistemele religioase și etice: „Poartă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine”. 2. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regula de trei compusă = r. care determină valoarea unei mărimi depinzând direct sau invers proporțional de alte mărimi. Regula de trei simplă = r. care determină valoarea unei mărimi direct sau invers proporționale cu o lată mărime atunci când se cunosc două valori ale uneia dintre mărimi și o valoare a celeilalte mărimi. 3. (CHIM.) Regula lui Hund = r. conform căreia completarea cu electroni a orbitalilor cu energie egală dintr-un substrat se realizează prin ocuparea fiecărui orbital mai întâi de către un singur electron și numai după aceea are loc ocuparea fiecărui orbital cu câte doi electroni. 4. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. De regulă = în mod obișnuit, de obicei.
Sursa: Dicționar enciclopedic

regulă f. 1. ceeace servă a conduce: regulă de purtare; 2. buna ordine: a pune o regulă în cheltuieli; 3. prescripțiuni de bună cuviință: regulele politeței; 4. exemplu de urmat; 5. principii și metode ce servă la practica sau învățarea artelor, științelor, etc.; 6. se zice de principalele operațiuni, aritmetice (adunare, scădere, înmulțire și împărțire).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

RÉGULĂ, reguli, s. f. 1. Normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. Regulă de trei = metodă pentru determinarea celei de a patra proporționale a trei numere date. Regulă de trei simplă = regulă de trei în care numerele sunt direct proporționale. Regulă de trei compusă = regulă de trei în care cea de a patra proporțională se referă la numere care sunt și ele deduse printr-o regulă de trei. ♦ Obicei, linie de conduită, principiu conducător. 2. Rânduială, ordine; regularitate. ♦ Loc. adv. De regulă = de obicei, în mod obișnuit. În (bună) regulă = în ordine, așa cum se cuvine. În toată regula = după toate regulile, în lege. 3. (Pop.) Menstruație. – Din lat. regula, it. regola (cu unele sensuri după fr. règle).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

RÉGULĂ, reguli, s. f. 1. Normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regulă de trei = metodă pentru determinarea celei de a patra proporționale a trei numere date. Regulă de trei simplă = regulă de trei în care numerele sunt direct proporționale. Regulă de trei compusă = regulă de trei în care cea de a patra proporțională se referă la numere care sunt și ele deduse printr-o regulă de trei. ♦ Obicei, linie de conduită, principiu conducător. 2. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. adv. De regulă = de obicei, în mod obișnuit. În (bună) regulă = în ordine, așa cum se cuvine. În toată regula = după toate regulile, în lege. 3. (Pop.) Menstruație. – Din lat. regula, it. regola (cu unele sensuri după fr. règle).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

RÉGULĂ s.f. 1. Normă pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ De regulă = în mod obișnuit, de obicei. ♦ Principiu, linie de conduită, lege, obicei. 2. Rânduială, ordine, regularitate. [Pl. -li, -le. / < lat. regula, cf. it. regola, fr. règle].
Sursa: Dicționar de neologisme

RÉGULĂ s. f. 1. normă pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen. ♦ de ~ = în mod obișnuit. 2. principiu conducător, linie de conduită, precept, obicei. 3. rânduială, ordine, regularitate. (< lat. regula, după fr. règle)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

régulă (regule), s. f. – Normă. – Var. pl. reguli. Lat. regula (sec. XIX). Este dubletul lui riglă, s. f. (linie), din ngr. ῥίγλα (Gáldi 246). – Der. regula, vb. (a reglementa; a ordona, a determina; familiar, a pedepsi; Arg., a se copula); regulament, s. n. (normă; Arg., copulație); regularisi, vb. (a regulariza; a corecta, a îmbunătăți, a pedepsi); regulator, s. m. din fr. régulateur; neregulat, adj. (iregular; adv., fără nici o regulă). Răgulă, s. f. (clasă, castă), cuvînt folosit numai de Dosoftei, poate un latinism, înțeles de el ca „ordin”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*régulă f., pl. e ca virgule, maĭ bine de cît ĭ (lat. régula, d. régere, a dirija. V. riglă, răgulă, dirijez). Modu cum trebuĭe să lucrezĭ, să facĭ ceva, să te porțĭ: regulă de purtare, regulă de politeță [!]. Ordine, disciplină: în această școală e mare regulă. Principiŭ, lege, sistemă, metodă, dreptar: după toate regulele arteĭ. Statutele unuĭ ordin religios catolic: regula sfîntuluĭ Francisc. Aritm. Operațiune, mod de a lucra cu numerele: regula adunăriĭ, scăderiĭ, înmulțiriĭ și împărțiriĭ. Regula de treĭ. V. treĭ. Cu regulă, cu rînduĭală, în ordine: a lucra cu regulă (loc. adj. om cu regulă). De regulă, de obiceĭ, de ordinar: acest om se îmbată de regulă. În regulă, de-a binele, realmente: s´aŭ bătut în regulă (loc. adj. bețiv în regulă).
Sursa: Dicționaru limbii românești

régulă s. f., g.-d. art. régulii; pl. réguli
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

REGÚLĂ (‹ lat.) s. f. 1. Normă, lege după care se desfășoară ceva; precept. ◊ R. celor trei unități = un principiu fundamental al teatrului în clasicism, potrivit căruia acțiunea piesei trebuie concentrată într-un subiect principal unic (unitatea de acțiune), evenimentele desfășurându-se într-un răstimp de 24 de ore (unitatea de timp) și în același loc (unitatea de loc). Existentă încă în „Poetica” lui Aristotel, cerința unității de acțiune și de timp este întregită în timpul Renașterii cu ideea unității de loc formulată de Gian Giorgio Trissino în Pen. Italică, de Ben Johnson în Anglia, de Cervantes și Tirso de Molina în Spania, de P. Ronsard, Joachim du Bellay, J.C. Scaliger în Franța. Aplicată riguros pentru prima dată de Jean Mairet în pastorală („Silvanire”) și în tragedia clasică („Sophonisbe”), ea a fost susținută de J. Chapelain, G. de Scudery, abatele Fr. d’Aubignac și s-a impus îndeosebi în teatrul francez al sec. 17-18, după ce Boileau a canonizat-o în „Arta poetică”, fiind apoi abandonată o dată cu apariția romantismului. Regula de aur = maximă întâlnită în aproape toate sistemele religioase și etice: „Poartă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine”. 2. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regula de trei compusă = r. care determină valoarea unei mărimi depinzând direct sau invers proporțional de alte mărimi. Regula de trei simplă = r. care determină valoarea unei mărimi direct sau invers proporționale cu o lată mărime atunci când se cunosc două valori ale uneia dintre mărimi și o valoare a celeilalte mărimi. 3. (CHIM.) Regula lui Hund = r. conform căreia completarea cu electroni a orbitalilor cu energie egală dintr-un substrat se realizează prin ocuparea fiecărui orbital mai întâi de către un singur electron și numai după aceea are loc ocuparea fiecărui orbital cu câte doi electroni. 4. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. De regulă = în mod obișnuit, de obicei.
Sursa: Dicționar enciclopedic

regulă f. 1. ceeace servă a conduce: regulă de purtare; 2. buna ordine: a pune o regulă în cheltuieli; 3. prescripțiuni de bună cuviință: regulele politeței; 4. exemplu de urmat; 5. principii și metode ce servă la practica sau învățarea artelor, științelor, etc.; 6. se zice de principalele operațiuni, aritmetice (adunare, scădere, înmulțire și împărțire).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

RÉGULĂ, reguli, s. f. 1. Normă, lege pe baza căreia are loc un proces, se desfășoară o activitate sau se produce un fenomen; precept. ♦ Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. Regulă de trei = metodă pentru determinarea celei de a patra proporționale a trei numere date. Regulă de trei simplă = regulă de trei în care numerele sunt direct proporționale. Regulă de trei compusă = regulă de trei în care cea de a patra proporțională se referă la numere care sunt și ele deduse printr-o regulă de trei. ♦ Obicei, linie de conduită, principiu conducător. 2. Rânduială, ordine; regularitate. ♦ Loc. adv. De regulă = de obicei, în mod obișnuit. În (bună) regulă = în ordine, așa cum se cuvine. În toată regula = după toate regulile, în lege. 3. (Pop.) Menstruație. – Din lat. regula, it. regola (cu unele sensuri după fr. règle).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)