put, a puțí v. intr. (lat. *putire îld. pûtére, a puți; it. putíre, pv. cat. pudir, sard. pudire, vfr. puir, nfr. puer. – Puțĭ, puțim, puțițĭ, puțea, puțiĭ, puțisem, puțind. V. aput, împut). Emit un miros urît, am miros neplăcut: cadavrele vechĭ put, el puțea a usturoĭ. Mă aflu în mare cantitate, vorbind de marfă, de mîncare: cum n´aĭ găsit mere cînd pute tîrgu de ele ? E leneș de-ĭ pute urma, e grozav de leneș.
Sursa: Dicționaru limbii românești
PUȚ, puțuri, s. n. 1. Groapă cilindrică sau pătrată, adesea cu pereții pietruiți sau cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea cu apă potabilă; fântână. ◊ Puț absorbant = groapă făcută în locuri necanalizate, pentru a permite scurgerea apelor uzate până la un strat permeabil care să le absoarbă. Puț colector = puț în care se adună apele captate prin mai multe puțuri sau drenuri. 2. Săpătură într-o mină care leagă zăcământul cu suprafața sau cu o galerie principală și care servește la extracție, la aeraj sau la pătrunderea personalului în mină. ♦ Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. – Lat. puteus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
puț! interj. (reg.) strigăt cu care se asmut câinii asupra cuiva.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
puț (púțuri), s. n. – Fîntînă. – Mr. puț, istr. put. Lat. pŭteus (Pușcariu 1415; Candrea-Dens., 1490; REW 6877), cf. it. pozzo (sard. puzzu), prov. pous, fr. puits, cat. pou, sp. pozo, port. poço, alb. pus (Philippide, II, 652). – Der. puțar, s. m. (fîntînar; muncitor la o sondă de țiței), pe care REW 6873 îl derivă direct din lat. putearius.Sursa: Dicționarul etimologic român puț n., pl. urĭ (lat. pŭtĕus, it. pozzo, pv. potz, fr. puits, sp. pozo, pg. poco). Vest. Fîntînă, groapă săpată drept în jos în pămînt ca să scoțĭ apă; groapă foarte adîncă de scos păcură saŭ de cercetat pămîntu. A cădea din lac în puț, a cădea dintr´o nenorocire într´alta maĭ mare.
Sursa: Dicționaru limbii românești
puț s. n., pl. púțuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită puț n. 1. groapă săpată în pământ spre a scoate apă; 2. orice groapă: puțuri de păcură. [Lat. PUTEUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PUȚ, puțuri, s. n. 1. Groapă cilindrică sau pătrată, adesea cu pereții pietruiți sau cu ghizduri împrejur, săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea cu apă potabilă; fântână. ◊ Puț absorbant = groapă făcută în locuri necanalizate, pentru a permite scurgerea apelor uzate până la un strat permeabil care să le absoarbă. Puț colector = puț în care se adună apele captate prin mai multe puțuri sau drenuri. 2. Săpătură într-o mină care leagă zăcământul cu suprafața sau cu o galerie principală și care servește la extracție, la aeraj sau la pătrunderea personalului în mină. ♦ Gaură săpată în pământ pentru extragerea petrolului. – Lat. puteus.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
put - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul puți
put - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul puți
put - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul puți