pufái s.n. (reg.) 1. ciupercă al cărui înveliș se preface, la maturitate, într-o pulbere fină; gogoașă. 2. ceea ce este înfoiat, umflat, asemănător cu puful.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pufáĭ m., pl. tot așa (d. puf). Trans. Puf, o cĭupercă. Fig. (n.). Ceva ca pufu, ceva fără putere: pufaĭu sărăciiĭ (Agrb. Înt. 139).
Sursa: Dicționaru limbii românești
PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PUFĂÍ, púfăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf1 + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a púfăĭ saŭ púfuĭ și -ĭésc, a -í (d. puf 2; sîrb. puhati, a sufla. V. pufnesc). Suflu scoțînd fum mult, vorbind de fumătorĭ și locomotive: un tren venea pufăind.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pufăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. púfăi, 3 púfăie, imperf. 3 sg. pufăiá; conj. prez. 1 și 2 sg. să púfăi, 3 să púfăieSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pufăì v. a face puf din buze, a sufla fumul bând tutun. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PUFĂÍ, pufăí, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf1 + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PUFĂÍ, púfăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf1 + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a púfăĭ saŭ púfuĭ și -ĭésc, a -í (d. puf 2; sîrb. puhati, a sufla. V. pufnesc). Suflu scoțînd fum mult, vorbind de fumătorĭ și locomotive: un tren venea pufăind.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pufăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. púfăi, 3 púfăie, imperf. 3 sg. pufăiá; conj. prez. 1 și 2 sg. să púfăi, 3 să púfăieSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pufăì v. a face puf din buze, a sufla fumul bând tutun. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PUFĂÍ, pufăí, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf1 + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PUFĂÍ, púfăi, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf1 + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a púfăĭ saŭ púfuĭ și -ĭésc, a -í (d. puf 2; sîrb. puhati, a sufla. V. pufnesc). Suflu scoțînd fum mult, vorbind de fumătorĭ și locomotive: un tren venea pufăind.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pufăí (a ~) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. púfăi, 3 púfăie, imperf. 3 sg. pufăiá; conj. prez. 1 și 2 sg. să púfăi, 3 să púfăieSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pufăì v. a face puf din buze, a sufla fumul bând tutun. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee. Cf. puf1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PUFĂÍ, pufăí, vb. IV. Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări. 2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum. 3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. – Puf1 + suf. -ăi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)