PRONUNȚÁ, pronunț, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propoziții, fraze; a articula. ♦ A ține un discurs, o cuvântare etc. 2. Tranz. A da o hotărâre, o sentință judecătorească; a declara ceva în virtutea autorității cu care este învestit. 3. Refl. A-și spune părerea, a-și da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PRONUNȚÁ vb. I. 1. tr. A articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ♦ A ține, a rosti (un discurs). 2. tr., refl. (Jur.) A face cunoscut, a comunica o sentință, o hotărâre etc. 3. refl. A-și spune părerea; a lua atitudine. [P.i. pronúnț. / < lat. pronuntiare, cf. it. pronunziare, fr. prononcer].
Sursa: Dicționar de neologisme
PRONUNȚÁ vb. I. tr. a articula, a rosti (sunete, silabe, cuvinte). ◊ a ține, a rosti (un discurs). II. tr., refl. (jur.) a decide în urma unor dezbateri, a comunica o sentință, o hotărâre etc. III. refl. a-și spune părerea; a opina. (< lat. pronuntiare, fr. prononcer)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
pronunțá (a ~) vb., ind. prez. 3 pronúnțăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pronunțà v. 1. a emite prin graiu, a articula neted: a pronunța vorbe; 2. a rosti: a pronunța un discurs; 3. a declara cu autoritate: a pronunța o sentință; 4. a-și da părerea: nu mă pronunț.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PRONUNȚÁ, pronunț, vb. I. 1. Tranz. A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propoziții, fraze; a articula. ♦ A ține un discurs, o cuvântare etc. 2. Tranz. A da o hotărâre, o sentință judecătorească; a declara ceva în virtutea autorității cu care este învestit. 3. Refl. A-și spune părerea, a-și da avizul; a lua atitudine. – Din lat. pronuntiare, fr. prononcer.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)