Am găsit 6 definiții pentru cuvantul/cuvintele poveste:

POVÉSTE, povești, s. f. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă; basm; p. ext. narațiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneală, nici vorbă (să fie așa). A sta (sau a se apuca) de povești = a sta de vorbă îndelung, a sta la taifas. (Pop. și fam.) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea și povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o pățanie (negativă) etc. ♦ Născocire, scornitură, minciună. ◊ Loc. vb. A spune povești = a minți. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenție). ◊ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude? Așa ți-e povestea? = așa stau lucrurile? asta e situația? 4. (Pop.) Proverb, zicătoare, maximă. ◊ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetată, devenită proverbială; vorba ceea. – Din sl. povestĩ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


povéste (povéști), s. f.1. Narațiune. – 2. Istorisire, fabulă, povestire fantastică. – 3. Faimă, reputație. Sl. povĕstĭ (Miklosich, Slaw. Elem., 36; Cihac, II, 454), cf. veste.Der. povesti, vb. (a istorisi, a nara); povestaș (var. povestitor), s. m. (persoană care spune sau scrie povești). Din rom. provin săs. poweste „poveste”, powestin „a povesti”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

povéste f., pl. ștĭ (vsl. po-vĭestĭ, narațiune. V. veste). Basm, istorie fantastică scornită de popor și pe care babele saŭ și alțiĭ o spun copiilor: a spune poveștĭ. Fig. Fabulă, vorbă mincinoasă: nu-mĭ spune mie poveștĭ ! A ajunge de poveste, a ajunge renumit. Ce maĭ veste poveste ? ce maĭ știĭ noŭ ?
Sursa: Dicționaru limbii românești

povéste s. f., g.-d. art. povéștii; pl. povéști
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

poveste f. 1. narațiune mai ales mincinoasă, basm: de când tot ce e ’n lume era numai poveste AL.; 2. fabulă: am ajuns de poveste în țară PANN; 3. legendă, snoavă; povestea vorbei, povestea ăluia, proverb. [Vechiu-rom. poveaste, narațiune propriu-zisă = POVĬESTĬ, narațiune].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

POVÉSTE, povești, s. f. 1. Specie a epicii (populare) în proză în care se relatează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfa; basm; p. ext. narațiune cuprinzând fapte posibile sau reale. ◊ Expr. Ca în (sau din) poveste = foarte frumos, minunat, miraculos. Nici poveste = nici pomeneală, nici vorbă (să fie așa). A sta (sau a se apuca) de povești = a sta de vorbă îndelung, a sta la taifas. (Pop. și fam.) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste sau a-i merge (cuiva) vestea și povestea = a deveni cunoscut, renumit printr-un fapt, o pățanie (negativă) etc. ♦ Născocire, scornitură, minciună. ◊ Loc. vb. A spune povești = a minți. 2. Istoria sau relatarea faptelor, a peripețiilor, a vieții cuiva. 3. Întâmplare, fapt, problemă (care atrage atenția, care merită atenție). ◊ Expr. Ce (mai) veste-poveste? = ce (mai) e nou? ce se aude? Așa ți-e povestea? = așa stau lucrurile? asta e situația? 4. (Pop.) Proverb, zicătoare, maximă. ◊ Expr. Povestea vorbei (sau a cântecului etc.) = expresie des repetată, devenită proverbială; vorba ceea. – Din sl. povestĩ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)