Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele poteca:

POTECA, Eufrosin (1786-1859, n. sat Nucșoara, jud. Prahova), iluminist român. Discipol al lui Gheorghe Lazăr. Prof. de filozofie la Sf. Sava (1825-1832). Egumen al Mănăstirii Guta Motrului (1832-1858), unde, din cauza ideilor sale radicale, a fost surghiunit. A publicat, în 1829, traducerea operei filozofului german J.G. Heineccius „Filozofia cuvântului și a năravurilor...”, prin care a contribuit la fixarea terminologiei filozofice românești. Lucrări și manuale de catehism.
Sursa: Dicționar enciclopedic


Poteca (Eufrosin) m. unul din primii profesori de filozofie la liceul St. Sava (1786-1859).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

POTÉCĂ, poteci, s. f. Drum foarte îngust la țară, la munte, în pădure etc., pe care se poate merge numai pe jos; cărare; p. gener. drum, cale. ◊ Expr. Pe toate potecile = peste tot, în orice loc, pretutindeni. A ști toate potecile = a cunoaște secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe potecă = a fi sincer, a vorbi deschis. [Var.: (reg.) potícă s. f.] – Din bg. păteka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

potécă (potéci), s. f. – Cărare, drum îngust. – Var. Mold. potică, Banat poteacă. Bg. pătek (Miklosich, Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 281; Pascu, Arch. Rom., IX, 303), din sl. tešti „a alerga”, cf. slov. potek „curs, mișcare”. – Der. potecuță, s. f. (diminutiv al lui potecă); potecaș, s. m. (grănicer, corp organizat în Munt. în 1834).
Sursa: Dicționarul etimologic român

potécă f., pl. ĭ (bg. pyteka, potecă, d. pytĭ, vsl. pontĭ, drum [V. răspîntie] saŭ d. vsl. potešti-potekon, a curge, adică „pe unde se scurge apa” [V. tocesc]. Vest. Cărare îngustă prin pădurile de munte saŭ de deal. A umbla pe doŭă potecĭ (saŭ cărărĭ), a merge șovăind de beție. A-ĭ ști cuĭva potecile, a-ĭ ști secretele. – În est potícă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

potécă s. f., g.-d. art. potécii; pl. potéci
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

potecă f. cărare îngustă prin păduri și pe un deal. [Bulg. POTEK].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

POTÉCĂ, poteci, s.f Drum foarte îngust la țară, la munte, în pădure etc., pe care se poate merge numai pe jos; cărare; p. gener. drum, cale. ◊ Expr. Pe toate potecile = peste tot, în orice loc, pretutindeni. A ști toate potecile = a cunoaște secretele cuiva. A veni (sau a umbla) pe drum, nu pe potecă = a fi sincer, a vorbi deschis. [Var.: (reg.) potícă s. f.] – Din bg. păteka.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)