Am găsit 60 de definiții pentru cuvantul/cuvintele pont:

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT s. m. pontator1. (< fr. ponte)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pont (-turi), s. n.1. (Înv.) Paragraf, articol, capitol. – 2. Moment oportun, punct fix. – 3. Aluzie personală, insinuare. – 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva. Lat. punctum, prin intermediul mag. pont (sec. XVII). – Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaș); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formație glumeață din pont și întoarce „a se răsuci”; împontori, vb. (Bucov., a jigni).
Sursa: Dicționarul etimologic român

pont, ponturi s. n. 1. aluzie răutăcioasă, împunsătură, ironie. 2. (cart.) carte valoroasă. 3. secret aducător de profituri celui căruia îi este dezvăluit. 4. (intl.) locuință ce urmează a fi spartă. 5. (intl.) informație culeasă de hoții specializați în furturi din locuințe.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

Pont = Pontus.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

pont n., pl. urĭ (ung. pont, d. it. punto saŭ lat. punctum). Vechĭ. Azĭ pop. saŭ iron. Punct, loc anumit: gardistru din pont. Moment oportun: taman la pont. Punct, condițiune, articul [!]: toate ponturile învoĭeliĭ. (A face pont, a face clacă, corvadă). Aluziune potrivită. A da ponturĭ, a face aluziune. A face cuĭva pontu, a-l satisface.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PONT, stat antic în partea central-nordică a Asiei Mici, pe terit. de azi al Turciei. Satrapie persană, cucerită de Alexandru Macedon, a devenit regat independent cu capitala la Amaseia și apoi Sinope sub Mitridate II (281-260 î. Hr.), Cunoaște apogeul dezvoltării sale în vremea lui Mitridate VI Eupator (120/112-63 î. Hr.). Cucerit de trupele romane ale lui Pompei cel Mare (63 î. Hr.), iar partea de V a Regatului unită cu Bitinia (provincia Pontus și Bitinia), partea de E rămâne un stat clientelar pân în 47 î. Hr., când a fost alipită, în timpul lui Nero, provinciei romane Galatia.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pont, adv. – Chiar, întocmai: „Și când m-am căsătorit / Pont de el m-am nimerit” (Ștețco 1990: 273; Borșa). – Din magh. pont (< lat. punctum).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pont1 (pontator la jocurile de noroc) (rar) s. m., pl. ponți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont2 (ironie, carte de joc, paragraf, lege, punct) (înv., fam.) s. n., pl. pónturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont n. 1. moment oportun: tocmai la pont; 2. înlesnire favorabilă: i-a făcut pontul; 3. condițiune de tractat: ponturi de pace; 4. raport, privință: la pontul acesta nu mă unesc FIL.; 5. apropou: câte ponturi și ponosuri nu da dintr'însul CR.; a da ponturi, a face aluziune; a vorbi în ponturi, a se exprima alegoric. [Ung. PONT, punct].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Pont n. vechiu regat în Azia-Mică pe Pont-Euxin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont= la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotârî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT s. m. pontator1. (< fr. ponte)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pont (-turi), s. n.1. (Înv.) Paragraf, articol, capitol. – 2. Moment oportun, punct fix. – 3. Aluzie personală, insinuare. – 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva. Lat. punctum, prin intermediul mag. pont (sec. XVII). – Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaș); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formație glumeață din pont și întoarce „a se răsuci”; împontori, vb. (Bucov., a jigni).
Sursa: Dicționarul etimologic român

pont, ponturi s. n. 1. aluzie răutăcioasă, împunsătură, ironie. 2. (cart.) carte valoroasă. 3. secret aducător de profituri celui căruia îi este dezvăluit. 4. (intl.) locuință ce urmează a fi spartă. 5. (intl.) informație culeasă de hoții specializați în furturi din locuințe.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

Pont = Pontus.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

pont n., pl. urĭ (ung. pont, d. it. punto saŭ lat. punctum). Vechĭ. Azĭ pop. saŭ iron. Punct, loc anumit: gardistru din pont. Moment oportun: taman la pont. Punct, condițiune, articul [!]: toate ponturile învoĭeliĭ. (A face pont, a face clacă, corvadă). Aluziune potrivită. A da ponturĭ, a face aluziune. A face cuĭva pontu, a-l satisface.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PONT, stat antic în partea central-nordică a Asiei Mici, pe terit. de azi al Turciei. Satrapie persană, cucerită de Alexandru Macedon, a devenit regat independent cu capitala la Amaseia și apoi Sinope sub Mitridate II (281-260 î. Hr.), Cunoaște apogeul dezvoltării sale în vremea lui Mitridate VI Eupator (120/112-63 î. Hr.). Cucerit de trupele romane ale lui Pompei cel Mare (63 î. Hr.), iar partea de V a Regatului unită cu Bitinia (provincia Pontus și Bitinia), partea de E rămâne un stat clientelar pân în 47 î. Hr., când a fost alipită, în timpul lui Nero, provinciei romane Galatia.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pont, adv. – Chiar, întocmai: „Și când m-am căsătorit / Pont de el m-am nimerit” (Ștețco 1990: 273; Borșa). – Din magh. pont (< lat. punctum).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pont1 (pontator la jocurile de noroc) (rar) s. m., pl. ponți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont2 (ironie, carte de joc, paragraf, lege, punct) (înv., fam.) s. n., pl. pónturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont n. 1. moment oportun: tocmai la pont; 2. înlesnire favorabilă: i-a făcut pontul; 3. condițiune de tractat: ponturi de pace; 4. raport, privință: la pontul acesta nu mă unesc FIL.; 5. apropou: câte ponturi și ponosuri nu da dintr'însul CR.; a da ponturi, a face aluziune; a vorbi în ponturi, a se exprima alegoric. [Ung. PONT, punct].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Pont n. vechiu regat în Azia-Mică pe Pont-Euxin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont= la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotârî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT s. m. pontator1. (< fr. ponte)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pont (-turi), s. n.1. (Înv.) Paragraf, articol, capitol. – 2. Moment oportun, punct fix. – 3. Aluzie personală, insinuare. – 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva. Lat. punctum, prin intermediul mag. pont (sec. XVII). – Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaș); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formație glumeață din pont și întoarce „a se răsuci”; împontori, vb. (Bucov., a jigni).
Sursa: Dicționarul etimologic român

pont, ponturi s. n. 1. aluzie răutăcioasă, împunsătură, ironie. 2. (cart.) carte valoroasă. 3. secret aducător de profituri celui căruia îi este dezvăluit. 4. (intl.) locuință ce urmează a fi spartă. 5. (intl.) informație culeasă de hoții specializați în furturi din locuințe.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

Pont = Pontus.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

pont n., pl. urĭ (ung. pont, d. it. punto saŭ lat. punctum). Vechĭ. Azĭ pop. saŭ iron. Punct, loc anumit: gardistru din pont. Moment oportun: taman la pont. Punct, condițiune, articul [!]: toate ponturile învoĭeliĭ. (A face pont, a face clacă, corvadă). Aluziune potrivită. A da ponturĭ, a face aluziune. A face cuĭva pontu, a-l satisface.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PONT, stat antic în partea central-nordică a Asiei Mici, pe terit. de azi al Turciei. Satrapie persană, cucerită de Alexandru Macedon, a devenit regat independent cu capitala la Amaseia și apoi Sinope sub Mitridate II (281-260 î. Hr.), Cunoaște apogeul dezvoltării sale în vremea lui Mitridate VI Eupator (120/112-63 î. Hr.). Cucerit de trupele romane ale lui Pompei cel Mare (63 î. Hr.), iar partea de V a Regatului unită cu Bitinia (provincia Pontus și Bitinia), partea de E rămâne un stat clientelar pân în 47 î. Hr., când a fost alipită, în timpul lui Nero, provinciei romane Galatia.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pont, adv. – Chiar, întocmai: „Și când m-am căsătorit / Pont de el m-am nimerit” (Ștețco 1990: 273; Borșa). – Din magh. pont (< lat. punctum).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pont1 (pontator la jocurile de noroc) (rar) s. m., pl. ponți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont2 (ironie, carte de joc, paragraf, lege, punct) (înv., fam.) s. n., pl. pónturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont n. 1. moment oportun: tocmai la pont; 2. înlesnire favorabilă: i-a făcut pontul; 3. condițiune de tractat: ponturi de pace; 4. raport, privință: la pontul acesta nu mă unesc FIL.; 5. apropou: câte ponturi și ponosuri nu da dintr'însul CR.; a da ponturi, a face aluziune; a vorbi în ponturi, a se exprima alegoric. [Ung. PONT, punct].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Pont n. vechiu regat în Azia-Mică pe Pont-Euxin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont= la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotârî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie, împunsătură. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). ◊ Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (Înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont = la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotărî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PONT s. m. pontator1. (< fr. ponte)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pont (-turi), s. n.1. (Înv.) Paragraf, articol, capitol. – 2. Moment oportun, punct fix. – 3. Aluzie personală, insinuare. – 4. (Arg.) Loc de unde se poate fura ceva. Lat. punctum, prin intermediul mag. pont (sec. XVII). – Der. ponta, vb. (a miza la jocuri), din fr. ponter; pontator, s. m. (pontagiu, pontaș); pontui, vb. refl. (Mold., a se ciorovăi); pontoarcă, s. f. (Arg., cheie), pare formație glumeață din pont și întoarce „a se răsuci”; împontori, vb. (Bucov., a jigni).
Sursa: Dicționarul etimologic român

pont, ponturi s. n. 1. aluzie răutăcioasă, împunsătură, ironie. 2. (cart.) carte valoroasă. 3. secret aducător de profituri celui căruia îi este dezvăluit. 4. (intl.) locuință ce urmează a fi spartă. 5. (intl.) informație culeasă de hoții specializați în furturi din locuințe.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

Pont = Pontus.
Sursa: Mic dicționar mitologic greco-roman

pont n., pl. urĭ (ung. pont, d. it. punto saŭ lat. punctum). Vechĭ. Azĭ pop. saŭ iron. Punct, loc anumit: gardistru din pont. Moment oportun: taman la pont. Punct, condițiune, articul [!]: toate ponturile învoĭeliĭ. (A face pont, a face clacă, corvadă). Aluziune potrivită. A da ponturĭ, a face aluziune. A face cuĭva pontu, a-l satisface.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PONT, stat antic în partea central-nordică a Asiei Mici, pe terit. de azi al Turciei. Satrapie persană, cucerită de Alexandru Macedon, a devenit regat independent cu capitala la Amaseia și apoi Sinope sub Mitridate II (281-260 î. Hr.), Cunoaște apogeul dezvoltării sale în vremea lui Mitridate VI Eupator (120/112-63 î. Hr.). Cucerit de trupele romane ale lui Pompei cel Mare (63 î. Hr.), iar partea de V a Regatului unită cu Bitinia (provincia Pontus și Bitinia), partea de E rămâne un stat clientelar pân în 47 î. Hr., când a fost alipită, în timpul lui Nero, provinciei romane Galatia.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pont, adv. – Chiar, întocmai: „Și când m-am căsătorit / Pont de el m-am nimerit” (Ștețco 1990: 273; Borșa). – Din magh. pont (< lat. punctum).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pont1 (pontator la jocurile de noroc) (rar) s. m., pl. ponți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont2 (ironie, carte de joc, paragraf, lege, punct) (înv., fam.) s. n., pl. pónturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pont n. 1. moment oportun: tocmai la pont; 2. înlesnire favorabilă: i-a făcut pontul; 3. condițiune de tractat: ponturi de pace; 4. raport, privință: la pontul acesta nu mă unesc FIL.; 5. apropou: câte ponturi și ponosuri nu da dintr'însul CR.; a da ponturi, a face aluziune; a vorbi în ponturi, a se exprima alegoric. [Ung. PONT, punct].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Pont n. vechiu regat în Azia-Mică pe Pont-Euxin.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PONT1, ponți, s. m. (La unele jocuri de noroc) Pontator2. – Din fr. ponte.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PONT2, ponturi, s. n. I. 1. (Fam.) Aluzie răutăcioasă, ironie. ◊ Expr. A vorbi în ponturi = a da să se înțeleagă, a sugera; a vorbi în pilde. A bate (cuiva) pontul = a face (cuiva) aluzie la ceva, a-i da (cuiva) să înțeleagă ceva. 2. (În limbajul jucătorilor de cărți) Numele uneia dintre cărțile de joc (considerată de obicei cu cea mai mare valoare); p. ext. prilej favorabil (la joc). Expr. A-i face (cuiva) pontul = a înșela (pe cineva). (Fam.) A vinde (cuiva) pontul = a dezvălui (cuiva) un secret prin care poate obține un avantaj, un profit. II. (înv.) 1. Punct (în spațiu sau în timp); limită. ◊ Loc. adv. (Fam.) La pont= la momentul potrivit, la timp, la țanc. ◊ Expr. A pune pont = a hotârî, a fixa locul potrivit pentru ceva. 2. Articol, paragraf dintr-o lege, dintr-un statut, dintr-o convenție; p. ext. legea, statutul etc. respectiv. ♦ Condiție de învoială agricolă impusă țăranilor în trecut. 3. Problemă sau parte a unei probleme în discuție; idee, principiu care stă la baza unei discuții; punct. – Din magh. pont.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)