POI adv. v. apoi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a poi, póiuri, s.n. (reg.) pleavă (de la sămânța de cânepă).
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
poĭ adv. (lat. pos îld. post, după, apoĭ; it. poi, pv. pg. pos, fr. puis, sp. puess. V. apoĭ). Fam. 1. Dar (în unire cu dacă): Poĭ (saŭ apoĭ) dacă e așa, de ce nu-mĭ spuĭ? 2. Se înțelege, de sigur, dar cum alt-fel (serios orĭ iron.): Aĭ reușit? – Poĭ (saŭ poĭ cum saŭ poĭ dar) ! 3. Atuncĭ, pin [!] urmare, decĭ (interogativ): Te duci? – Nu ! – Poĭ?... 4. Vezĭ că, dar: Va ploŭa ! – Poĭ eŭ am cortel ! Poĭ eŭ am adăpost ! – El cere răspuns. – Poĭ ce răspuns să-ĭ daŭ? – În Munt. și păĭ. Vechĭ și adj. = „de apoĭ”: în poĭul an, în vremea ceĭa poĭe, zilele cele ponile (îld. poile. Cod. Vor. 143, 131 și 139).
Sursa: Dicționaru limbii românești
POI adv. v. apoi.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)