PIS interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă pisica. ◊ Expr. A nu zice (nici) pis = a nu spune nimic, a nu scoate nici o vorbă, a tăcea chitic. [Var.: pâs interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a pis adj. invar. (reg.; despre oameni) cu nasul cârn; cârn.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
pis interj. – 1. Se folosește pentru a chema pisica. – 2. Arată minimul ce se poate pronunța. – Megl. pis. Creație expresivă, cf. sp. miz(-miz), rus. kis(-kis); se folosește adesea cu reduplicare. Ideea de bază trebuie să fie aceea de mers silențios, cf. pîș. – Der. pisoi, s. m. (pisic; Arg., înv., monedă de argint de 5 lei), cu suf. -oi; pisică, s. f. (mîță; Olt., frîna căruței; numele celor trei persoane care precedă și anunță brezaia), cu suf. – -ică, cf. megl. pisă, alb. piso, sb., cr. pis (din sb. după Cihac, II, 258), ngr. πισίϰα, poate din rom., tc. pisik(a), pisi (din tc. după Lahovary 1661 și Graur, GS, VI, 333, cf. Ronzevalle 59), țig. pisik(a) (Graur 182), iran. pusek (Densusianu, GS, I, 54), breton. pisik, engl. puss; pisic, s. m. (pisoiaș); pisicesc, adj. (de pisică); pisicește, adv. (ca pisicile); pisicuță, s. f. (rămurele cu flori de salcie). Cf. Bărbulescu, Arhiva, XXX, 387-8.Sursa: Dicționarul etimologic român pis și pîs interj. de chemat pisica (mîța). A nu zice nicĭ pîs, a nu zice nicĭ mîc, nicĭ cîrc, a tăcea absolut. – Rușiĭ cheamă pisica pin [!] kis-kis.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pis/pis-pís interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită pis ! int. cu care se cheamă pisica: pis ! pis ! [Onomatopee]. ║ n. niciun glas: fără să zică nici pis ISP. (cf. meiu !).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PIS interj. (Adesea repetat) Strigăt cu care se cheamă pisica. ♦ Expr. A nu zice (nici) pis = a nu spune nimic, a nu scoate nicio vorbă, a tăcea chitic. [Var.: pâs interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
PIȘ1 interj. (Rar; mai ales repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de șoaptele spuse la urechea cuiva. [Var.: pâș interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a PIȘ2 interj., subst. (Pop.) 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de cel care se urinează. 2. Subst. Urină. – Din pișa (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a piș2! interj., s.m. (înv.) 1. cuvânt care imită sunetul produs de șoaptele spuse la urechea cuiva. 2. (s.m.) intrigant.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
piș, a -á v. tr. (lat. *pissiare [v. intr.], it. pisciare, eng. pišer, pv. pissar, vfr. pissier, nfr. pisser. D. rom. vine sîrb. pišati). Triv. Ud urinînd: pisica a pișat covoru. V. refl. Urinez.
Sursa: Dicționaru limbii românești
piș/piș-píș (fam.) interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită PIȘ1 interj. (Fam.; mai ales repetat) Cuvânt care imită sunetul produs de șoaptele spuse la urechea cuiva. [Var.: pâș interj.] – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) PIȘ2 interj., s. n. (Pop.) 1. Interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de cel care urinează. 2. S. n. Urină. – Din pișa (derivat regresiv).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
pîs, V. pis.
Sursa: Dicționaru limbii românești
pîș interj. – Reproduce sunetele mersului silențios. – Var. pîșa. Creație expresivă, cf. fîș, pis, hîș. Relație cu păși „a merge” (Candrea) este improbabilă și se bazează numai pe încrucișarea ambelor cuvinte în var. pîși „a merge”. – Der. pîșcîi, vb. (a reproba, a dezaproba, a fluiera), cf. hîșcîi; pîșcîială, s. f. (demonstrație de dezacord), ambele cuvinte înv., folosite de Dosoftei (sec. XVII) și pe care Scriban le pune în mod greșit în legătură cu pîrsni; pîșpîi, vb. (a murmura, a șopti); pîșpîială, s. f. (șoaptă); pîșpîitor, adj. (șoptitor; înv., băgăcios, turbulent).Sursa: Dicționarul etimologic român 1) pîș m. V. pîlș.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) pîș și pî́șa, interj. care arată huĭetu celuĭ ce umblă în vîrfu picĭoarelor ca să nu-l audă alțiĭ: s´a strecurat pîș-pîș (saŭ pîșa-pîșa) pin [!] coridor. V. pîșin, foșnesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești
Forme flexionare:
piș - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul pișa
piș - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul pișa