PÍCUR s. m. v. pic1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a 1) pícur n. fără pl. Rar. Poet. Picurare (maĭ ales vorbind de sunete, care „cad” ca și picăturile).
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) pícur, a -á v. intr. (d. pícur, a pica). Cad picătură cu picătură: apa picură de pe streșină. Pirotesc, picotesc, moțăĭ: copilu picura de somn. (V. ațipesc). V. impers. Picură, burează, ploŭă puțin. V. tr. Torn picătură cu picătură, pic, torn foarte puțin: ĭa picură-mĭ puțin rom în ceaĭ, toarnă cerneală în călimară și ĭa sama [!] să nu picurĭ pe masă !
Sursa: Dicționaru limbii românești
pícur (picătură) (reg.) s. m., pl. pícuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită PÍCUR, picuri, s. m. Pic1 (II 1). – Sg. refăcut după picuri (pl. lui pic1).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
picur - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul picura
picur - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul picura