Am găsit 10 definiții pentru cuvantul/cuvintele piață:

PIÁȚĂ, piețe, s. f. I. 1. Loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ Trăsură (sau mașină) de piață = trăsură (sau mașină) care transportă, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piața = a cumpăra alimentele necesare pentru hrana zilnică. (Fam.) A se certa ca la piață = a se certa violent și folosind cuvinte grosolane. 2. Loc întins și deschis dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) Sferă a circulației mărfurilor; cererea și oferta de mărfuri. – Din it. piazza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


PIÁȚĂ s.f. I. 1. Loc, spațiu întins, descoperit, unde se întâlnesc și se întretaie mai multe străzi într-un oraș. 2. Loc unde se vând și se cumpără mărfuri cu amănuntul (mai ales alimente); târg. II. Categorie economică a producției de mărfuri în care își găsește expresie totalitatea actelor de vânzare-cumpărare privită în unitate organică cu relațiile pe care le generează și în conexiune cu spațiul în care se desfășoară. [Pron. pia-ță, pl. piețe. / < it. piazza].
Sursa: Dicționar de neologisme

PIÁȚĂ s. f. I. 1. spațiu (întins) unde se întâlnesc și se întretaie mai multe străzi într-un oraș. 2. loc unde se vând și se cumpără mărfuri cu amănuntul (mai ales alimente, zarzavaturi). II. categorie economică a producției de mărfuri în care își găsește expresia totalitatea relațiilor economice ce apar în procesul de vânzare-cumpărare a mărfurilor. ♦ ~ valutară = ansamblul operațiilor de vânzare-cumpărare de valută. (< it. piazza)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

piáță (piéțe), s. f.1. Scuar. – 2. Tîrg. – Mr. piață. It. piazza, parțial prin ngr. πιάτζα (Iordan, Dift., 145), cf. sb., cr. pijaca, mag. piac (REW 6583).
Sursa: Dicționarul etimologic român

piață, piețe s. f. 1. (reed.) control amănunțit efectuat de personalul instituției. 2. (intl.) percheziție.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

PIÁȚĂ (‹ it.) I. 1. Spațiu (în aer liber) special amenajată pentru comerț de mărfuri cu amănuntul (de obicei produse alimentare și zarzavaturi). 2. (URB.) Spațiu de mari dimensiuni, amenajat în punctele de convergență a mai multor străzi, delimitat de clădiri sau de plantații și uneori decorat cu fântâni, statui etc. II. (EC.) mediul în care se tranzacționează diferite bunuri sau servicii, între cumpărători și vânzători, prin mecanismul pieței. ◊ P. de capital = p. în care se tranzacționează valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni etc.) între emitenții și posesorii lor, în calitate de vânzători, și deținătorii de capital (investitori), în calitate de cumpărători. ◊ P. monetară = p. în care se efectuează operațiuni de atragere și de plasare a banilor (și instrumentelor de credit pe termen scurt), la nivelurile ratelor dobânzilor determinate liber de intermediarii financiari, în scopul reglării pe termen scurt a deficitelor de lichidități. ◊ P. valutară = p. în care se efectuează vânzări și cumpărări de valute la vedere (spot) și la termen (forward), la cursuri de schimb determinate liber de intermediarii autorizați să participe pe această piață. ◊ Economie de p. = formă modernă de organizare și funcționare a economiei, în care prețul și volumul producției depind, în principiu, dintre confruntarea dintre cerere și ofertă. Caracteristic pentru e. de p. este dreptul la proprietate privată, la concurență, la libertatea de consum, la dreptul de a exercita o meserie, precum și la alegerea liberă a profesiei și a locului de muncă. V. și economie de schimb. ◊ P. neagră = p. ilicită în care oferta de comercializare a unor bunuri se situează sub nivelul cererii; în cazul unor prețuri controlate (maxim admise) prețurile practicate pe p.n. depășesc nivelul acestora. ◊ P. de adunare a apelor v. confluență (1).
Sursa: Dicționar enciclopedic

pĭáță f., pl. pĭețe și pĭeșĭ (ngr. piátsa, d. it. piazza, lat. plátea [din platéa], care vine d. vgr. plateîa, pĭață; fr. place, sp. plaza; germ. platz. V. plaț). Maĭdan, loc fără zidirĭ între stradele unuĭ oraș. Trăsură de pĭață, birjă. Loc de tîrg în oraș: mă duc în pĭață. Lumea saŭ corpu negustorilor și financiarilor unuĭ oraș: pĭața Bucureștilor, acest negustor are mare credit pe pĭață (în pĭață înseamnă „în tîrg, în locu unde-s prăvăliile și baracele tîrguluĭ”).
Sursa: Dicționaru limbii românești

piáță (pia-) s. f., g.-d. art. piéței; pl. piéțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

piață f. 1. loc public descoperit și înconjurat de clădiri: piața centrală; 2. loc de târg: mă duc în piață; 3. corpul negustorilor și bancherilor unui oraș: piața Bucureștilor. [It. PIAZZA, printr’un intermediar grec-modern].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PIÁȚĂ, piețe, s. f. 1. Loc special amenajat unde se face comerț cu mărfuri cu amănuntul, mai ales cu produse agroalimentare. ◊ (Ieșit din uz) Trăsură (sau mașină) de piață = trăsură (sau mașină) care transportă, contra cost, persoane, bagaje etc. ◊ Expr. A face piața = a cumpăra alimentele necesare pentru hrana zilnică. (Fam.) A se certa ca la piață = a se certa violent și folosind cuvinte grosolane. 2. Loc întins și deschis dintr-o localitate, unde se întâlnesc sau se întretaie mai multe străzi, adesea amenajat cu spații verzi, statui etc. II. (Ec. pol.) 1. Totalitatea relațiilor generate de actele de vânzare-cumpărare. 2. Categorie economică a producției de mărfuri în care își găsește expresia ansamblul actelor de vânzare- cumpărare privite în unitate organică cu relațiile pe care le generează și în conexiune cu spațiul în care se desfășoară. ◊ Piață internă = totalitatea relațiilor de vânzare-cumpărare care au loc în interiorul unei țări. Piață mondială = ansamblul relațiilor care se stabilesc între țările participante la circuitul economic mondial. Economie de piață = formă modernă de organizare și funcționare a economiei în care prețul și volumul producției depind în principiu de confruntarea dintre cerere și ofertă. – Din it. piazza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)