PAPARÚDĂ, paparude, s. f. 1. (Pop.) Fată sau femeie care în vreme de secetă, își înfășoară corpul (gol) în verdeață, cântă și dansează pe ulițe și invocă ploaia. ♦ (La pl.) Jocul și ritualul paparudelor (1). ♦ (În superstiții) Personaj mitologic, închipuit ca o femeie îmbrăcată în zdrențe, care aduce ploaia. 2. Fig. Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; p. gener. persoană caraghioasă. – Din bg. peperuda.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a paparúdă (paparúde), s. f. – 1. Fată, mai ales țigancă, care bate drumurile în timpul secetei, îmbrăcată ciudat și cîntînd invocații pentru a aduce ploaia. – 2. Femeie împopoțonată, ridicolă sau trivială. – Var. papaludă, papalugă, păpălugă, păpăruză. Creație expresivă, cf. cuvintele der. din papă, cu care coincide perfect, unele cuvinte în ce privește semantismul, altele din punct de vedere fonetic. Coincide și cu numeroase cuvinte străine, cum se întîmplă adesea în cazul formațiilor spontane, cf. ngr. dialectal πεπεροῦδα (Scriban), care ar putea proveni din rom., ngr. παπαρροῦνα (Murnu, Lehnw., 33), περπεροῦνα, bg., sb. peperuda, peperuga „fluture”, calabr. papparutu, abruz. paparotta, prov. papalaudo „sperietoare”, cat. babarota „sperietoare de păsări”, iud. sp. bambaruto „sperietoare de copii, baubau”. Ideea fundamentală pare să fie cea de „sperietoare” sau de „persoană fără formă determinată”, ca în sp. mamarracho sau în matahală. Cum această idee se explică suficient prin posibilitățile expresive ale rom., pare inutil să căutăm etimoane străine. Cele propuse pînă acum nu sînt convingătoare: din lat. papula, cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 479); din lat. *pupulanda (Pascu, Etimologii, 30) sau papaver (Pascu, Lat. elem., 262); dintr-un cuvînt necunoscut cu sensul de „fluture”, ca în bg. (Bogrea, Dacor., V, 837-9); din sb. prporusa, care ar reprezenta ngr. περπυροῦνα (Tiktin); din πομφολύγη, numele unei zeități marine (Diculescu, Elementele, 208); dintr-un idiom anterior indoeurop. (Lahovary 340).Sursa: Dicționarul etimologic român
paparudă, paparude s. f. femeie îmbrăcată ridicol și / sau fardată excesivSursa: Dicționar de argou al limbii române PAPARÚDĂ (‹ bg.) s. f. 1. (În mitologia românească) Veche divinitate locală a ploii fertilizante. S-a conservat în folclor ca ritual magic aparținând cultelor agrare în forma Jocului paparudelor, un dans rudimentar executat de tinere fete (adesea țigănci), purtând doar fuste de verdeață pe care femeile le stropesc cu apă; nuditatea simbolizează puritatea naturii însuflețite, menită să trezească virilitatea cerului și să provoace ploaia (sperma cerească). Ritualul are o dată tradițională fixă, marți, în a trei săptămână postpascală, dar poate fi reluat ori de câte este secetă prelungită, în iunie și iulie; este răspândit în Câmpia Dunării și în Banat. ♦ Femeie sau fată ce execută acest dans, cu corpul înfășurat în verdeață, pe care țăranii o stropesc cu apă. 2. Fig. Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; p. gener. persoană caraghioasă.Sursa: Dicționar enciclopedic paparúdă f., pl. e (ngr. dial. peperúda, id.; alb. peperonă, id.; sîrb. pepeljuga, lobodă, persoană murdară; bg. peperuda, -uga, perperuga și preperuga, fluture. V. paparoană. Cp. cu vgr. Pompholýge, o zeiță marină). Munt. Țigancă îmbrăcată bizar care, cînd e secetă, umblă din casă în casă cîntînd, între altele, și „Paparudă, -rudă, vino de mă udă” și, după ce aruncĭ apă asupra eĭ, se duce la altă casă. Fig. Femeĭe înzorzonată și ridiculă, brezaĭe: cine-ĭ paparuda asta? (Păpălugă, pl. ĭ). Persoană deșirată (prea înaltă și slabă), prăjină, dîrjală. – În Mold. papaludă, -ugă și păpălugă, Țigancă care urează să vie [!] ploaĭa.
Sursa: Dicționaru limbii românești
paparúdă (persoană) s. f., g.-d. art. paparúdei; pl. paparúdeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită paparudă f. numele țigăncii încununată cu bozi, cu panglici roșii și salbe de firfirici, care (a treia zi după Paști și peste vară când e secetă) merge jucând din casă în casă; cu acea ocaziune, ea recitează o invocațiune de ploaie, numită cântecul paparudelor. [Paparuda se numește în Moldova papaludă, în Banat păpărugă, în Bihor babarugă: sensul lor primitiv e «momâie» sau «gogoriță» (cum e în realitate paparuda, care în Bihor se și numește gogu), reprezentând termeni din graiul copiilor analogi sinonimelor provențale: papalaudo, paparaugno, babarauno, fantomă, gogoriță].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
PAPARÚDĂ, paparude, s. f. 1. (în mitologia românească) Veche divinitate locală a ploii fertilizante. ♦ Fată sau femeie care, în vreme de secetă, își înfășoară corpul (gol) în verdeață, cântă și dansează pe ulițe și invocă ploaia, (La pl.) Jocul și ritualul paparudelor (1). 2. Fig. Femeie îmbrăcată ridicol sau fardată excesiv; p. gener. persoană caraghioasă. – Din bg. peperuda.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)