Am găsit 49 de definiții pentru cuvantul/cuvintele pana:

PANÁ vb. I. tr. A trece prin făină, ou și pesmet, brânza, carnea, legumele și a le prăji în grăsime; a pregăti (un aliment) pane. [< fr. paner].
Sursa: Dicționar de neologisme


PANÁ vb. tr. a trece prin făină, ou și pesmet cașcavalul, carnea, legumele și a le prăji în grăsime. (< fr. paner)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

!pána-zburătórului (plantă) s. f. art., g.-d. art. pénei-zburătórului
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

PÁNĂ1, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene1 (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene1 (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene1, fulgi etc.). 3. Pană1 (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană1 (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene1 (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peánă s. f.] – Lat. pinna.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PÁNĂ2, pene, s. f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui mecanism, a unui vehicul. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a rămâne) în pană = a nu putea continua o activitate, a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani. 2. Situație în care se află o navă cu vele care are vânt din față și nu poate înainta. – Din fr. panne.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ◊ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].
Sursa: Dicționar de neologisme

PÁNĂ s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr. panne)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pánă (péne), s. f.1. Formație epidermică de consistență cornoasă care acoperă corpul păsărilor. – 2. Penuș, instrument de scris din pană (1). – 3. Pănușă de porumb. – 4. (Trans.) Buchețel. – 5. Căpăstru. – 6. Ic, grindei. – 7. Șină de roată, opritoare. – 8. Slănină pentru împănat carnea. – 9. Partea abdominală a somnului. – 10. (Maram.) Marginea pălăriei. – Mr., megl. peană, istr. pęnę. Lat. pinna (Pușcariu ZRPh., XXVIII, 682; Pușcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514), cf. alb. pëndë, it. penna, prov., port. pena, fr. penne. Forma normală, peană, este înv. Der. peniș, s. n. (penaj); peniță, s. f. (pană mică); împenat, adj. (cu pene); pănușe, s. f. (fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb; peritoneu, burtă, pentru ultimul său sens cf. pană 9 se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne”, după cum foaia acoperă știuletele); pănuș, s. n. (Banat, burtă); pănușiță, s. f. (plantă, Stipa capillata), probabil formație artificială după germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucățelele de slănină în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 și DAR îl reduce la lat. *impinnāre; împănușa, vb. (a face pănuși); penal (var. penar), s. n. (cutiuță cu ustensile de scris), din lat. Pennal (Candrea); panaș, s. n. (mănunchi de pene), din fr. panache; penișoară, s. f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). – Din rom. provine bg. pana „puf” (Capidan, Raporturile, 223).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) pánă și (Trans. Mac.) peană f., pl. pene (lat. pĭnna și pĕnna, pană; it. penna, pană; fr. panne, o stofă cu păr lung; sp. peña, stîncă. V. pinulă. Cp. cu geană). Țeavă garnisită cu puf care acopere corpu păsărilor: penele corbuluĭ îs negre, negru ca pana corbuluĭ. Pană groasă de la aripile păsărilor ascuțită și despicată la vîrf și întrebuințată ca peniță de scris, maĭ ales înainte de invențiunea penițelor de metal. Bucată de lemn (saŭ și de metal) ascuțit care se bate cu toporu´ntr´un buștean ca să se despice (în Trans. ichĭ). Felie de slănină saŭ alte lucrurĭ care servesc la împănat. Curea care atîrnă de căpăstru și ține calu legat în grajd (numită odinioară dălog). Fig. Scriitor saŭ stil distins: el e o pană distinsă, el are o pană elegantă (V. condeĭ). Pana zburătoruluĭ, o plantă cruciferă care crește pin [!] pădurile umbroase și stîncoase și pe care o întrebuințează poporu în farmece (lunária [ánnua și biénnis]). Bc. Un fel de ferigă (struthiópetris germánica saŭ onocléa struthiópteris). Pană de somn orĭ somn pană, somn de la 15 kg. în sus. V. somn 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *pánă f., pl. pane (fr. panne). Stricăcĭune întîmplată unuĭ vehicul mecanic (bicicletă, automobil, aeroplan): a repara o pană. A fi în pană, a nu-țĭ merge bine.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PANĂ, Cornel (n. 1954, București), naist, dirijor și orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notații manuscrise și tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat și repertoriul laic și religios al muzicii culte din barocul și clasicismul european, în transcripții pentru nai și orgă, nai și pian, nai și orchestră de cameră.
Sursa: Dicționar enciclopedic

PANĂ, Sașa (pseud. lui Alexandru Binder) (1902-1981, n. București), scriitor și publicist român. Propagandist și teoretician al avangardismului („Sadismul adevărului”). Editor al revistei „Unu” (1928) și al editurii „Unu”, unde a publicat pe Urmuz. T. Tzara, I. Voronca ș.a. Autor de poeme și prozo-poeme („Diagrame”, „Echinox arbitrar”). Proză cu elemente autobiografice inspirată din viața sa de medic militar („În prejma mutărilor”). A publicat „Antologia literaturii române de avangardă”.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pánă, pene, s.f. – 1. Pănușie de porumb; pițiană (ALR 1971: 403; Săcel). 2. Partea lată, de fier, a bardei (Felecan 1983): „Sirisău cu pană lată / Să tăiem deluțu roată” (Calendar 1980: 166). 3. Toc de scris, condei: „Cucuț, pasăre verzâie, / Adă-mi pană și hârtie” (Calendar 1980: 77). 4. Mănunchi de flori cu care flăcăii își împodobesc pălăriile: „Fă-mă pană de sansiu” (Calendar 1980: 74). 5. Formație epidermică ce acoperă corpul păsărilor: „C-amândoi ne potrivim / Și la ochi, și la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar 1980: 75). 6. Frunză: „Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ți crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilțiu 1996: 179). 7. Ornament cusut pe țesături. – Lat. pinna, cf. it. penna, fr. panne, speña.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pánă s. f., g.-d. art. pénei; pl. péne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pană f. 1. țeavă garnisită cu firișoare și puf, ce acopere corpul păsărilor și cu cari ele se servesc spre a sbura; 2. pană preparată spre a servi de ornament: pene la o pălărie; 3. pană de gâscă preparată, sau bucată de metal țuguiată în vârf, ce servă la scris; 4. fig. stil, mod de a scrie al unui autor: are o pană ușoară; 5. Tr. (peană) buchet de flori ce flăcăii își pun la căciulă ori la pălărie; 6. prin analogie: foaia ce înfășoară ștuleții porumbului; 7. Bot. pana-sburătorului, plantă ce crește prin păduri umbroase întrebuințată de babele știutoare spre a face fermece (Lunaria annua). [Vechiu-rom. și Tr. peană = lat. PENNA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

pană f. 1. unealtă, subțiată la un căpătâiu, servind a despica lemne; 2. felie de slănină cu care se îngrașă friptura de iepure (v. împănat). [Vorbă identică cu cea precedentă și aplicată, prin analogie, unor obiecte lunguețe ce aduc cu o pană (cf. lat. PENNA, pană, aripă și săgeată)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÁNĂ1, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene1 (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene1 (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene1, fulgi etc.). 3. Pană1 (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană1 (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene1 (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peánă s. f.] – Lat. pinna.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PÁNĂ2, pene, s. f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui mecanism, a unui vehicul. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a rămâne) în pană = a nu putea continua o activitate, a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani. 2. Situație în care se află o navă cu vele care are vânt din față și nu poate înainta. – Din fr. panne.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ◊ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].
Sursa: Dicționar de neologisme

PÁNĂ s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr. panne)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pánă (péne), s. f.1. Formație epidermică de consistență cornoasă care acoperă corpul păsărilor. – 2. Penuș, instrument de scris din pană (1). – 3. Pănușă de porumb. – 4. (Trans.) Buchețel. – 5. Căpăstru. – 6. Ic, grindei. – 7. Șină de roată, opritoare. – 8. Slănină pentru împănat carnea. – 9. Partea abdominală a somnului. – 10. (Maram.) Marginea pălăriei. – Mr., megl. peană, istr. pęnę. Lat. pinna (Pușcariu ZRPh., XXVIII, 682; Pușcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514), cf. alb. pëndë, it. penna, prov., port. pena, fr. penne. Forma normală, peană, este înv. Der. peniș, s. n. (penaj); peniță, s. f. (pană mică); împenat, adj. (cu pene); pănușe, s. f. (fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb; peritoneu, burtă, pentru ultimul său sens cf. pană 9 se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne”, după cum foaia acoperă știuletele); pănuș, s. n. (Banat, burtă); pănușiță, s. f. (plantă, Stipa capillata), probabil formație artificială după germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucățelele de slănină în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 și DAR îl reduce la lat. *impinnāre; împănușa, vb. (a face pănuși); penal (var. penar), s. n. (cutiuță cu ustensile de scris), din lat. Pennal (Candrea); panaș, s. n. (mănunchi de pene), din fr. panache; penișoară, s. f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). – Din rom. provine bg. pana „puf” (Capidan, Raporturile, 223).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) pánă și (Trans. Mac.) peană f., pl. pene (lat. pĭnna și pĕnna, pană; it. penna, pană; fr. panne, o stofă cu păr lung; sp. peña, stîncă. V. pinulă. Cp. cu geană). Țeavă garnisită cu puf care acopere corpu păsărilor: penele corbuluĭ îs negre, negru ca pana corbuluĭ. Pană groasă de la aripile păsărilor ascuțită și despicată la vîrf și întrebuințată ca peniță de scris, maĭ ales înainte de invențiunea penițelor de metal. Bucată de lemn (saŭ și de metal) ascuțit care se bate cu toporu´ntr´un buștean ca să se despice (în Trans. ichĭ). Felie de slănină saŭ alte lucrurĭ care servesc la împănat. Curea care atîrnă de căpăstru și ține calu legat în grajd (numită odinioară dălog). Fig. Scriitor saŭ stil distins: el e o pană distinsă, el are o pană elegantă (V. condeĭ). Pana zburătoruluĭ, o plantă cruciferă care crește pin [!] pădurile umbroase și stîncoase și pe care o întrebuințează poporu în farmece (lunária [ánnua și biénnis]). Bc. Un fel de ferigă (struthiópetris germánica saŭ onocléa struthiópteris). Pană de somn orĭ somn pană, somn de la 15 kg. în sus. V. somn 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *pánă f., pl. pane (fr. panne). Stricăcĭune întîmplată unuĭ vehicul mecanic (bicicletă, automobil, aeroplan): a repara o pană. A fi în pană, a nu-țĭ merge bine.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PANĂ, Cornel (n. 1954, București), naist, dirijor și orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notații manuscrise și tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat și repertoriul laic și religios al muzicii culte din barocul și clasicismul european, în transcripții pentru nai și orgă, nai și pian, nai și orchestră de cameră.
Sursa: Dicționar enciclopedic

PANĂ, Sașa (pseud. lui Alexandru Binder) (1902-1981, n. București), scriitor și publicist român. Propagandist și teoretician al avangardismului („Sadismul adevărului”). Editor al revistei „Unu” (1928) și al editurii „Unu”, unde a publicat pe Urmuz. T. Tzara, I. Voronca ș.a. Autor de poeme și prozo-poeme („Diagrame”, „Echinox arbitrar”). Proză cu elemente autobiografice inspirată din viața sa de medic militar („În prejma mutărilor”). A publicat „Antologia literaturii române de avangardă”.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pánă, pene, s.f. – 1. Pănușie de porumb; pițiană (ALR 1971: 403; Săcel). 2. Partea lată, de fier, a bardei (Felecan 1983): „Sirisău cu pană lată / Să tăiem deluțu roată” (Calendar 1980: 166). 3. Toc de scris, condei: „Cucuț, pasăre verzâie, / Adă-mi pană și hârtie” (Calendar 1980: 77). 4. Mănunchi de flori cu care flăcăii își împodobesc pălăriile: „Fă-mă pană de sansiu” (Calendar 1980: 74). 5. Formație epidermică ce acoperă corpul păsărilor: „C-amândoi ne potrivim / Și la ochi, și la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar 1980: 75). 6. Frunză: „Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ți crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilțiu 1996: 179). 7. Ornament cusut pe țesături. – Lat. pinna, cf. it. penna, fr. panne, speña.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pánă s. f., g.-d. art. pénei; pl. péne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pană f. 1. țeavă garnisită cu firișoare și puf, ce acopere corpul păsărilor și cu cari ele se servesc spre a sbura; 2. pană preparată spre a servi de ornament: pene la o pălărie; 3. pană de gâscă preparată, sau bucată de metal țuguiată în vârf, ce servă la scris; 4. fig. stil, mod de a scrie al unui autor: are o pană ușoară; 5. Tr. (peană) buchet de flori ce flăcăii își pun la căciulă ori la pălărie; 6. prin analogie: foaia ce înfășoară ștuleții porumbului; 7. Bot. pana-sburătorului, plantă ce crește prin păduri umbroase întrebuințată de babele știutoare spre a face fermece (Lunaria annua). [Vechiu-rom. și Tr. peană = lat. PENNA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

pană f. 1. unealtă, subțiată la un căpătâiu, servind a despica lemne; 2. felie de slănină cu care se îngrașă friptura de iepure (v. împănat). [Vorbă identică cu cea precedentă și aplicată, prin analogie, unor obiecte lunguețe ce aduc cu o pană (cf. lat. PENNA, pană, aripă și săgeată)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÁNĂ1, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene1 (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene1 (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene1, fulgi etc.). 3. Pană1 (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană1 (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene1 (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peánă s. f.] – Lat. pinna.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PÁNĂ2, pene, s. f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui mecanism, a unui vehicul. ◊ Expr. (Fam.) A fi (sau a rămâne) în pană = a nu putea continua o activitate, a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani. 2. Situație în care se află o navă cu vele care are vânt din față și nu poate înainta. – Din fr. panne.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PÁNĂ s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ◊ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].
Sursa: Dicționar de neologisme

PÁNĂ s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr. panne)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

pánă (péne), s. f.1. Formație epidermică de consistență cornoasă care acoperă corpul păsărilor. – 2. Penuș, instrument de scris din pană (1). – 3. Pănușă de porumb. – 4. (Trans.) Buchețel. – 5. Căpăstru. – 6. Ic, grindei. – 7. Șină de roată, opritoare. – 8. Slănină pentru împănat carnea. – 9. Partea abdominală a somnului. – 10. (Maram.) Marginea pălăriei. – Mr., megl. peană, istr. pęnę. Lat. pinna (Pușcariu ZRPh., XXVIII, 682; Pușcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514), cf. alb. pëndë, it. penna, prov., port. pena, fr. penne. Forma normală, peană, este înv. Der. peniș, s. n. (penaj); peniță, s. f. (pană mică); împenat, adj. (cu pene); pănușe, s. f. (fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb; peritoneu, burtă, pentru ultimul său sens cf. pană 9 se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne”, după cum foaia acoperă știuletele); pănuș, s. n. (Banat, burtă); pănușiță, s. f. (plantă, Stipa capillata), probabil formație artificială după germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucățelele de slănină în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 și DAR îl reduce la lat. *impinnāre; împănușa, vb. (a face pănuși); penal (var. penar), s. n. (cutiuță cu ustensile de scris), din lat. Pennal (Candrea); panaș, s. n. (mănunchi de pene), din fr. panache; penișoară, s. f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). – Din rom. provine bg. pana „puf” (Capidan, Raporturile, 223).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) pánă și (Trans. Mac.) peană f., pl. pene (lat. pĭnna și pĕnna, pană; it. penna, pană; fr. panne, o stofă cu păr lung; sp. peña, stîncă. V. pinulă. Cp. cu geană). Țeavă garnisită cu puf care acopere corpu păsărilor: penele corbuluĭ îs negre, negru ca pana corbuluĭ. Pană groasă de la aripile păsărilor ascuțită și despicată la vîrf și întrebuințată ca peniță de scris, maĭ ales înainte de invențiunea penițelor de metal. Bucată de lemn (saŭ și de metal) ascuțit care se bate cu toporu´ntr´un buștean ca să se despice (în Trans. ichĭ). Felie de slănină saŭ alte lucrurĭ care servesc la împănat. Curea care atîrnă de căpăstru și ține calu legat în grajd (numită odinioară dălog). Fig. Scriitor saŭ stil distins: el e o pană distinsă, el are o pană elegantă (V. condeĭ). Pana zburătoruluĭ, o plantă cruciferă care crește pin [!] pădurile umbroase și stîncoase și pe care o întrebuințează poporu în farmece (lunária [ánnua și biénnis]). Bc. Un fel de ferigă (struthiópetris germánica saŭ onocléa struthiópteris). Pană de somn orĭ somn pană, somn de la 15 kg. în sus. V. somn 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *pánă f., pl. pane (fr. panne). Stricăcĭune întîmplată unuĭ vehicul mecanic (bicicletă, automobil, aeroplan): a repara o pană. A fi în pană, a nu-țĭ merge bine.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PANĂ, Cornel (n. 1954, București), naist, dirijor și orchestrator de folclor român. A valorificat numeroase documente folclorice: înregistrări de arhivă, notații manuscrise și tipărituri vechi, încercând reconstituirea tehnicilor de acompaniament ale lăutarilor din secolele 17-19. Instrumentist virtuoz, a abordat și repertoriul laic și religios al muzicii culte din barocul și clasicismul european, în transcripții pentru nai și orgă, nai și pian, nai și orchestră de cameră.
Sursa: Dicționar enciclopedic

PANĂ, Sașa (pseud. lui Alexandru Binder) (1902-1981, n. București), scriitor și publicist român. Propagandist și teoretician al avangardismului („Sadismul adevărului”). Editor al revistei „Unu” (1928) și al editurii „Unu”, unde a publicat pe Urmuz. T. Tzara, I. Voronca ș.a. Autor de poeme și prozo-poeme („Diagrame”, „Echinox arbitrar”). Proză cu elemente autobiografice inspirată din viața sa de medic militar („În prejma mutărilor”). A publicat „Antologia literaturii române de avangardă”.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pánă, pene, s.f. – 1. Pănușie de porumb; pițiană (ALR 1971: 403; Săcel). 2. Partea lată, de fier, a bardei (Felecan 1983): „Sirisău cu pană lată / Să tăiem deluțu roată” (Calendar 1980: 166). 3. Toc de scris, condei: „Cucuț, pasăre verzâie, / Adă-mi pană și hârtie” (Calendar 1980: 77). 4. Mănunchi de flori cu care flăcăii își împodobesc pălăriile: „Fă-mă pană de sansiu” (Calendar 1980: 74). 5. Formație epidermică ce acoperă corpul păsărilor: „C-amândoi ne potrivim / Și la ochi, și la sprâncene / Ca doi porumbei la pene” (Calendar 1980: 75). 6. Frunză: „Codrule, codrule, / Ni-apleacă-ți crenjile, / Să-mi aleg penile” (Bilțiu 1996: 179). 7. Ornament cusut pe țesături. – Lat. pinna, cf. it. penna, fr. panne, speña.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

pánă s. f., g.-d. art. pénei; pl. péne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pană f. 1. țeavă garnisită cu firișoare și puf, ce acopere corpul păsărilor și cu cari ele se servesc spre a sbura; 2. pană preparată spre a servi de ornament: pene la o pălărie; 3. pană de gâscă preparată, sau bucată de metal țuguiată în vârf, ce servă la scris; 4. fig. stil, mod de a scrie al unui autor: are o pană ușoară; 5. Tr. (peană) buchet de flori ce flăcăii își pun la căciulă ori la pălărie; 6. prin analogie: foaia ce înfășoară ștuleții porumbului; 7. Bot. pana-sburătorului, plantă ce crește prin păduri umbroase întrebuințată de babele știutoare spre a face fermece (Lunaria annua). [Vechiu-rom. și Tr. peană = lat. PENNA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

pană f. 1. unealtă, subțiată la un căpătâiu, servind a despica lemne; 2. felie de slănină cu care se îngrașă friptura de iepure (v. împănat). [Vorbă identică cu cea precedentă și aplicată, prin analogie, unor obiecte lunguețe ce aduc cu o pană (cf. lat. PENNA, pană, aripă și săgeată)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

păná, pănéz, vb. I (reg.; despre butucii de vie) a schimba, a înlocui.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

pắnă, V. pînă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PẤNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au fă rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară.Loc. conj. Până când. Până ce.Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă.Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

pấnă conjcț., prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pấnă la prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

până prep. arată termenul final al locului, timpului și operațiunii: până la oraș, până la noapte, bate fierul până e cald. [Lat. PAENE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PẤNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (în locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (în locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine-dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și pănă-n seară.Loc. conj. Până când. Până ce.Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă.Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (în prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (în locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)