Am găsit 32 de definiții pentru cuvantul/cuvintele palatin:

PALATIN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal. – Din fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


PALATIN1, palatini, s. m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PALATÍN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V. paladin. [< lat. palatinus].
Sursa: Dicționar de neologisme

PALATÍN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr. palatin].
Sursa: Dicționar de neologisme

PALATÍN1 I. s. m. mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ◊ guvernator al unei provincii. II. adj. referitor la palatin1 (I) sau la palatinat. (< fr. palatin, lat. palatinus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

PALATÍN2, -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr. palatin)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace [!]: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela [!] palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *palatín, -ă adj. (fr. palatin, d. lat. palatum, ceru guriĭ). Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ: bolta palatină.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PALATÍN2 (‹ fr.; {s} lat. palatum „cerul gurii”) adj. Care aparține palatului1. ◊ Boltă p. = boltă.Văl p. = porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, bolta p. și care se termină cu o prelungire, numită uvulă.Os. p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. ◊ Apofiza p. = una dintre apofizele maxilarului superior.
Sursa: Dicționar enciclopedic

PALATÍN3 (‹ fr.) s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României.
Sursa: Dicționar enciclopedic

palatín1 adj. m., pl. palatíni; f. palatínă, pl. palatíne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

palatín2 s. m., pl. palatíni
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

palatin m. 1. vice-rege în Ungaria; 2. guvernator de provincie în Polonia: o curte ’mpărătească de neaoși palatini AL.; ║ a. 1. ce ține de un palatin: în casa palatină AL.; 2. ce ține de Palatinat: trupe palatine.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Palatin (Muntele) m. una din cele 7 coline ale Romei antice, la S. de Forul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PALATÍN1, palatini, s. m. (în Evul Mediu, în Europa Apuseană) Titlu dat unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curtea sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; reprezentant al împăraților germani pe lângă curtea vasalilor acestora; vicerege în Ungaria medievală; titlu purtat de guvernatorul unei provincii în Polonia medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. paltinus, it. palatino, fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PALATÍN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal (1). – Din fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PALATIN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal. – Din fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PALATIN1, palatini, s. m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PALATÍN s.m. Mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ♦ Guvernator al unei provincii. V. paladin. [< lat. palatinus].
Sursa: Dicționar de neologisme

PALATÍN, -Ă adj. Al cerului gurii, al palatului; palatal. [< fr. palatin].
Sursa: Dicționar de neologisme

PALATÍN1 I. s. m. mare demnitar la palatul regilor în evul mediu. ◊ guvernator al unei provincii. II. adj. referitor la palatin1 (I) sau la palatinat. (< fr. palatin, lat. palatinus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

PALATÍN2, -Ă adj. referitor la cerul gurii, din regiunea palatului; palatal. ◊ (s. n.) os pereche în porțiunea posterioară a feței, la formarea palatului dur. (< fr. palatin)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

1) *palatín, -ă adj. (lat. palatinus, d. palatium, palat. V. paladin). De la palatu împăraților romanĭ: garda palatină. Care avea vre-un oficiŭ la palatu suveranuluĭ, vorbind de senioriĭ din evu mediŭ și maĭ în coace [!]: conțiĭ palatinĭ aĭ Angliiĭ. Dela [!] palatu luĭ Carol cel Mare: școala palatină. Din Palatinat (numele a doŭă state din vechĭu imperiu germanic): contele palatin al Rinuluĭ, electoru palatin, o principesă palatină (femeĭe saŭ fiĭcă de conte saŭ de elector palatin). S. m. Vicerege al Ungariiĭ odinioară. Guvernator al uneĭ provinciĭ în regatu Poloniiĭ. Locuitor din Palatinat. Palatină s. f. Blană pe care femeile o poartă pe umerĭ (după moda principeseĭ palatine, [Carlota Elisabeta a Bavariiĭ, a doŭa nevastă a duceluĭ de Orléans] la 1676).
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *palatín, -ă adj. (fr. palatin, d. lat. palatum, ceru guriĭ). Anat. Al ceruluĭ guriĭ, al palatuluĭ: bolta palatină.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PALATÍN2 (‹ fr.; {s} lat. palatum „cerul gurii”) adj. Care aparține palatului1. ◊ Boltă p. = boltă.Văl p. = porțiune musculară care continuă, în partea posterioară a cavității bucale, bolta p. și care se termină cu o prelungire, numită uvulă.Os. p. = os pereche care completează partea posterioară a palatului. ◊ Apofiza p. = una dintre apofizele maxilarului superior.
Sursa: Dicționar enciclopedic

PALATÍN3 (‹ fr.) s. m. Rasă de porci locală, primitivă, originară din Palatinul Podoliei, cu masă corporală mare, crescută în trecut pe scară largă mai ales în SE României.
Sursa: Dicționar enciclopedic

palatín1 adj. m., pl. palatíni; f. palatínă, pl. palatíne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

palatín2 s. m., pl. palatíni
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

palatin m. 1. vice-rege în Ungaria; 2. guvernator de provincie în Polonia: o curte ’mpărătească de neaoși palatini AL.; ║ a. 1. ce ține de un palatin: în casa palatină AL.; 2. ce ține de Palatinat: trupe palatine.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Palatin (Muntele) m. una din cele 7 coline ale Romei antice, la S. de Forul.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PALATÍN1, palatini, s. m. (în Evul Mediu, în Europa Apuseană) Titlu dat unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curtea sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; reprezentant al împăraților germani pe lângă curtea vasalilor acestora; vicerege în Ungaria medievală; titlu purtat de guvernatorul unei provincii în Polonia medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin1 sau unui palatinat, privitor la un palatin1 sau la un palatinat. – Din lat. paltinus, it. palatino, fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PALATÍN2, -Ă, palatini, -e, adj. (Anat.) Palatal (1). – Din fr. palatin.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)