Am găsit 10 definiții pentru cuvantul/cuvintele :

OS, oase, s. n. 1. Element de bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui dură, solidă și rezistentă, de culoare albă. ◊ Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ◊ Expr. A(-i) ajunge (cuiva) cuțitul la os = a nu mai putea îndura un rău; a-și pierde răbdarea. A băga (sau a-i intra cuiva) frica (sau spaima etc.) în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi. A fi numai piele și oase sau a-i număra oasele = a fi foarte slab. A(-i) trece (cuiva) os prin os = a fi extrem de obosit. Până la (sau în) oase sau până la (sau în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte mult, adânc. A-i rupe (sau a-i muia cuiva) oasele = a bate foarte tare pe cineva. A-i rămâne (sau a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a muri departe de casă, prin locuri străine. A căpăta (sau a avea, a dobândi etc.) un os de ros = a obține (sau a avea) un avantaj, un profit. ♦ Os (1) sau material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc. 2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură. 3. Fig. Neam, familie, viță. ◊ Expr. (A fi) din os sfânt (sau din oase sfinte, din os de domn sau domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare. 4. Compus: osul-iepurelui = plantă cu miros greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase (Ononis spinosa).Lat. ossum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

-ÓS, -OÁSĂ suf. 1. formează numeroase adjective de la o bază nominală sau verbală. 2. „oxiacid mai puțin oxigenat”, „sare metalică (pentru valență foarte mică)”. (< fr. -eux, -euse, engl. -ose, cf. lat. osum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


os (oáse), s. n.1. Ciolan. – 2. (Olt., Banat) Sîmbure, sămînță. – 3. Neam, viță, familie. – 4. (Pl.) Oseminte, schelet, resturi de mort. – Mr., istr. os, megl. uos. Lat. ossum (Pușcariu 1226; Candrea-Dens., 1290; REW 6114), cf. vegl. vuas, it., port. osso, prov., fr., cat. os, sp. hueso.Der. osamă, s. f. (Banat, oseminte), din lat. ossamen (Candrea); osi, vb. (rar, a osifica, a petrifica, a durifica); osiac, s. m. (Olt., ramură uscată), pe care Tiktin îl leagă poate greșit, de osie; osos, adj. (ciolănos), poate formație neol. (după Pușcariu 1229, direct din lat. ossuosus). Der. neol. osatură, s. f. (schelet, armătură), din fr. ossature; osifica, vb., din fr. ossifier; oseminte, s. n. pl., din fr. ossements (der. din lat. ossamenta, cf. Pușcariu 1227; Pascu, Beiträge, 22 și Scriban nu pare posibilă).
Sursa: Dicționarul etimologic român

os, oase s. n. 1. zar. 2. penis în erecție.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

Os, simbol chimic pentru osmiu.
Sursa: Dicționar enciclopedic

os n., pl. oase (lat. ŏssum, cl. os, ossis, vgr. ostéon scr. asthi, asthan; it. pg. osso, pv. fr. cat. os, sp. hueso). Materie dură care formează scheletu omuluĭ și celor-lalte vertebrate: dințiĭ îs tot oase. În carne și oase, în persoană, în realitate. Pînă în măduva oaselor, adînc, foarte: a fi ud pînă la oase, a fi cuprins de frică pînă în oase. În capu oaselor, șezînd: mă rîdic [!] în capu oaselor (Ch.N. I, 163). A fi numaĭ pelea [!] și oasele, a fi foarte slab. A da cuĭva un os de ros, a-ĭ da o ocupațiune din care să trăĭască (și să tacă): dați-ĭ un os ca să tacă! A muĭa cuĭva oasele, a-l bate răŭ. Os mort, un fel de bubă la încheĭeturĭ. Osu ĭepureluĭ, dîrmotin. V. cĭolan, fildeș.
Sursa: Dicționaru limbii românești

OS (lat. ossum) s. n. 1. Organ dur, de culoare albicioasă, format dintr-o componență organică de celule și fibre de colagen, impregnată cu substanțe minerale, în special fosfat și carbonat de calciu. O. este format dintr-un strat extern de țesut compact, acoperit de periost, și dintr-un strat intern de țesut spongios; porțiunea centrală a o. este umplută cu măduvă. Între ele, o. se leagă prin articulații și sunt mobilizate de mușchi. O. constituie elementele de bază ale scheletului vertebratelor și, după forma lor, se împart în: lungi (ex. femurul humerusul), scurte (ex. o. tarsiene, vertebrele) și plate (ex. o. iliace, o. craniului). O. determină forma forma generală a corpului și constituie un suport pentru părțile moi ale organismului; ele servesc ca suprafață de inserție a mușchilor, care prin contracția lor pun în mișcare oasele. Pe parcursul vieții o. se restructurează: celulele vechi se distrug și în locul lor se dezvoltă celule noi. La om, sistemul o. este alcătuit din 205 o. Structura oaselor reflectă adaptarea la factorii mecanici care acționează asupra lor. ◊ Os alveolar = porțiune din oasele maxilare care înconjoară alveolele dentare. ◊ Os hioid v. hioid.Os lacrimal = lamelă osoasă subțire, situată pe peretele intern al orbitei. ◊ Os iliac = os coxal.Os occipital v. occipital.Os parietal v. parietal.Os temporal v. temporal.Os unciform = os situat în extremitatea internă a capului, care prezintă pe fața sa interioară o apofiză ca un cârlig; se articulează pe fața inferioară cu baza metacarpienelor patru și cinci. V. schelet. (ZOOL.) Os de sepie = sepion. ◊ (MED. VET.; la cal) Os mort = exostoză. ♦ (La pl.) Oseminte. ♦ Os (1). prelucrat, folosit la fabricarea unor obiecte în industrie, în artele decorative etc. 2. Fig. Neam, viță. ◊ Expr. (A fi) din os domnesc (sau de domn) = (a fi) din familie domnitoare. 3. Osul-iepurelui = plantă subarbustivă, perenă, înaltă de 70 cm, foarte spinoasă, cu florile roz adunate în vârful ramurilor, care au un miros greu (Onosis spinosa). Crește prin pășuni și fânețe aride și pe soluri nisipoase. Rădăcina și frunzele se utilizează în medicina umană și veterinară.
Sursa: Dicționar enciclopedic

os s. n., pl. oáse
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

os n. 1. bucată dură și solidă ce constituie scheletul; 2. os de animal lucrat: pieptene de os; 3. Bot. osul iepurelui, dărmotin. [Lat. OSSUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OȘ, oraș în SV Kîrgîzstanului, pe valea Fergana; 238,2 mii loc. (1991). Nod rutier. Constr. de utilaj electrotehnic, ind. pielăriei și încălțămintei, a mobilei, mat. de constr., textilă (lână, mătase, bumbac) și alim. Vechi centru caravanier. Fundat în sec. 9.
Sursa: Dicționar enciclopedic