Am găsit 24 de definiții pentru cuvantul/cuvintele ocol:

OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ocól (ocóluri), s. n.1. Circuit, contur, circumferință. – 2. Loc îngrădit, țarc de vite. – 3. Înconjur, întorsătură. – 4. Strîngere în turmă a vitelor. – 5. Deviație, digresiune. – 6. District judiciar. – 7. Tribunal pentru prima instanță. Sl. okolu „cerc”, din kola „roată”, cf. colb, colac (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 224; Conev 70), cf. bg. okol, mag. akol.Der. ocoli, vb. (a da ocol, a înconjura; a se abate; a se suci; a împrejmui; a evita); din sl. okoliti, ukoliti; ocolaș, s. m. (înv., șef administrativ al unui district judiciar); ocoliș, s. n. (deviere, abatere), cf. sb., cr. okoliš „cerc”; ocolitor, adj. (care se abate de la ceva); ocolitură, s. f. (deviație); ocolnică, s. f. (înv., hotărnicie); ocoleală, s. f. (deviere).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ocól n., pl. urĭ (vsl. okolŭ, cerc, arie, tabără, okolo, în prejur [!], d. kolo, roată; sîrb. okoliš, ocol, județ, rus. ókolo, în prejur; alb. akóle, în prejur; ung. akol, țarc. V. caleașcă). Mers în prejur, înconjur: cînd mergĭ la deal, osteneștĭ maĭ puțin făcînd ocolurĭ. Călătorie de jur în prejur: Fenecieniĭ aŭ făcut ocolu Africiĭ cu 3000 de anĭ în ainte [!] de Hristos. Fig. Perifrază: spune de-a dreptu și nu maĭ face ocólurĭ. Pl. ocoale. Obor, țarc, îngrăditură de ținut vitele marĭ. Plasă orĭ plaĭ (Vechĭ). Circumscripțiune. Judecător de ocol (sau de pace, după fr.), judecător de plasă orĭ de despărțire orășenească. A da ocoale, a da tîrcoale.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ocól, -uri, s.n. – 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele. 2. Curtea casei țărănești: „Plâng și pt’etrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ „cerc” (< sl. kola „roată„).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

ocól1 (mișcare) s. n., pl. ocóluri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ocól2 (împrejmuire, unitate administrativă) s. n., pl. ocoále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ocol n. 1. înconjur: a da ocol casei; 2. îngrădire: șuri și ocoale pentru boi și vaci CR.; 3. vechiul nume al județului: ocoalele despre câmpie se numesc plăși, iar cele despre munte plaiuri. [Slav. OKOLŬ, cerc, din KOLO, roată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fară menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ocól (ocóluri), s. n.1. Circuit, contur, circumferință. – 2. Loc îngrădit, țarc de vite. – 3. Înconjur, întorsătură. – 4. Strîngere în turmă a vitelor. – 5. Deviație, digresiune. – 6. District judiciar. – 7. Tribunal pentru prima instanță. Sl. okolu „cerc”, din kola „roată”, cf. colb, colac (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 224; Conev 70), cf. bg. okol, mag. akol.Der. ocoli, vb. (a da ocol, a înconjura; a se abate; a se suci; a împrejmui; a evita); din sl. okoliti, ukoliti; ocolaș, s. m. (înv., șef administrativ al unui district judiciar); ocoliș, s. n. (deviere, abatere), cf. sb., cr. okoliš „cerc”; ocolitor, adj. (care se abate de la ceva); ocolitură, s. f. (deviație); ocolnică, s. f. (înv., hotărnicie); ocoleală, s. f. (deviere).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ocól n., pl. urĭ (vsl. okolŭ, cerc, arie, tabără, okolo, în prejur [!], d. kolo, roată; sîrb. okoliš, ocol, județ, rus. ókolo, în prejur; alb. akóle, în prejur; ung. akol, țarc. V. caleașcă). Mers în prejur, înconjur: cînd mergĭ la deal, osteneștĭ maĭ puțin făcînd ocolurĭ. Călătorie de jur în prejur: Fenecieniĭ aŭ făcut ocolu Africiĭ cu 3000 de anĭ în ainte [!] de Hristos. Fig. Perifrază: spune de-a dreptu și nu maĭ face ocólurĭ. Pl. ocoale. Obor, țarc, îngrăditură de ținut vitele marĭ. Plasă orĭ plaĭ (Vechĭ). Circumscripțiune. Judecător de ocol (sau de pace, după fr.), judecător de plasă orĭ de despărțire orășenească. A da ocoale, a da tîrcoale.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ocól, -uri, s.n. – 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele. 2. Curtea casei țărănești: „Plâng și pt’etrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ „cerc” (< sl. kola „roată„).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

ocól1 (mișcare) s. n., pl. ocóluri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ocól2 (împrejmuire, unitate administrativă) s. n., pl. ocoále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ocol n. 1. înconjur: a da ocol casei; 2. îngrădire: șuri și ocoale pentru boi și vaci CR.; 3. vechiul nume al județului: ocoalele despre câmpie se numesc plăși, iar cele despre munte plaiuri. [Slav. OKOLŬ, cerc, din KOLO, roată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fară menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fără menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ocól (ocóluri), s. n.1. Circuit, contur, circumferință. – 2. Loc îngrădit, țarc de vite. – 3. Înconjur, întorsătură. – 4. Strîngere în turmă a vitelor. – 5. Deviație, digresiune. – 6. District judiciar. – 7. Tribunal pentru prima instanță. Sl. okolu „cerc”, din kola „roată”, cf. colb, colac (Miklosich, Slaw. Elem., 33; Cihac, II, 224; Conev 70), cf. bg. okol, mag. akol.Der. ocoli, vb. (a da ocol, a înconjura; a se abate; a se suci; a împrejmui; a evita); din sl. okoliti, ukoliti; ocolaș, s. m. (înv., șef administrativ al unui district judiciar); ocoliș, s. n. (deviere, abatere), cf. sb., cr. okoliš „cerc”; ocolitor, adj. (care se abate de la ceva); ocolitură, s. f. (deviație); ocolnică, s. f. (înv., hotărnicie); ocoleală, s. f. (deviere).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ocól n., pl. urĭ (vsl. okolŭ, cerc, arie, tabără, okolo, în prejur [!], d. kolo, roată; sîrb. okoliš, ocol, județ, rus. ókolo, în prejur; alb. akóle, în prejur; ung. akol, țarc. V. caleașcă). Mers în prejur, înconjur: cînd mergĭ la deal, osteneștĭ maĭ puțin făcînd ocolurĭ. Călătorie de jur în prejur: Fenecieniĭ aŭ făcut ocolu Africiĭ cu 3000 de anĭ în ainte [!] de Hristos. Fig. Perifrază: spune de-a dreptu și nu maĭ face ocólurĭ. Pl. ocoale. Obor, țarc, îngrăditură de ținut vitele marĭ. Plasă orĭ plaĭ (Vechĭ). Circumscripțiune. Judecător de ocol (sau de pace, după fr.), judecător de plasă orĭ de despărțire orășenească. A da ocoale, a da tîrcoale.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ocól, -uri, s.n. – 1. Ogradă, loc îngrădit unde se închid vitele. 2. Curtea casei țărănești: „Plâng și pt’etrile-n ocol, / Se duce stăpânul lor” (Memoria 2001: 64). – Din sl. okolǔ „cerc” (< sl. kola „roată„).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

ocól1 (mișcare) s. n., pl. ocóluri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ocól2 (împrejmuire, unitate administrativă) s. n., pl. ocoále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ocol n. 1. înconjur: a da ocol casei; 2. îngrădire: șuri și ocoale pentru boi și vaci CR.; 3. vechiul nume al județului: ocoalele despre câmpie se numesc plăși, iar cele despre munte plaiuri. [Slav. OKOLŬ, cerc, din KOLO, roată].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OCÓL, (1) ocoluri, (2, 3, 4, 5, 6) ocoale, s. n. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau de jur-împrejurul unui loc; deplasare în spațiu care nu urmează calea cea mai dreaptă; înconjur, ocolire, ocoleală, ocoliș. ◊ Loc. adj. De ocol = care ocolește; ocolit, indirect. ◊ Loc. vb. A da (cuiva sau la ceva) ocol = a ocoli (pe cineva sau ceva), a merge de jur-împrejur. ♦ Fig. Digresiune. ◊ Loc. adv. Fără ocol = fără ezitare, fară menajamente; direct. ♦ (Concr.) Cotitură, cot. 2. (Înv.) Linie care delimitează un spațiu; p. ext. spațiul delimitat, cuprins. ♦ Perimetru, circumferință. 3. (Concr.) Gard făcut în jurul unui loc; împrejmuire, îngrăditură; p. ext. loc îngrădit (uneori acoperit), unde se închid vitele, oile etc.; obor, țarc. 4. (Reg.) Curte, ogradă. 5. (Rar) Spațiu, loc liber. 6. (Înv.) Unitate administrativă (judiciară, agricolă) de județ sau de ținut, de oraș sau de sat; sediul ei; p. ext. instituție care conducea una dintre aceste forme de împărțire administrativă. ◊ Ocol silvic = unitate silvică administrativă, împărțită pe brigăzi și cantoane, prin care se organizează și se execută lucrările de cultură, de refacere, de protecție și de pază a pădurilor, ocrotirea și valorificarea vânatului și a peștelui din apele de munte. – Din bg., rus. okol.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)