OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a OBIECTÁ vb. I. tr. A ridica o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta. [Pron. o-biec-. / < lat. obiectare, cf. fr. objecter].
Sursa: Dicționar de neologisme
obiectá (a ~) (-biec-) vb., ind. prez. 3 obiecteáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
OBIECTÁ vb. tr. a aduce o obiecție; a spune ceva contrar; a contesta. (< fr. objecter, lat. obiectare)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
obiectà v. 1. a opune ca obiecțiune: a obiecta motive bune; 2. a imputa: a obiecta cuiva mișelia sa.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
OBIECTÁ, obiectez, vb. I. Tranz. A face o obiecție; a arăta argumentele pentru care se contestă ceea ce susține altcineva; a contesta, a invoca motive, a găsi pricină. – Din obiecție.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)