MĂRÉȚ, -EÁȚĂ, măreți, -e, adj. 1. Care trezește admirație, care se impune prin calități deosebite, excepționale; grandios, impunător, falnic, maiestuos, fastuos. 2. (Înv. și reg.) Mândru, semeț; îngâmfat, trufaș, orgolios. – Mări1 + suf. -eț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a măréț, -eáță adj., pl. f. ețe (d. mare și suf. eț). Strălucit, magnific, impunător: armată măreață. Strălucit, glorios: mărețele războaĭe ale luĭ Ștefan cel Mare. Rar. Mîndru, trufaș: om măreț. Adv. În mod măreț: armata se desfășura măreț.
Sursa: Dicționaru limbii românești
măréț adj. m., pl. măréți; f. măreáță, pl. măréțeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită măreț a. 1. care are ceva mare în sine: oraș măreț; 2. fig. foarte frumos: priveliște măreață; 3. care se crede mare.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MĂRÉȚ, -EÁȚĂ, măreți, -e, adj. 1. Care trezește admirație, care se impune prin calități deosebite, excepționale; grandios, impunător, falnic, maiestuos, fastuos. 2. (Înv. și reg.) Mândru, semeț; îngâmfat, trufaș, orgolios. – Mări1 + suf. -eț.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)