MIT s. n. 1. povestire fabuloasă, cu caracter sacru, prima treaptă a cunoașterii, care expune diversele credințe ale popoarelor despre originea universului și fenomenelor naturale sau sociale, despre zei și eroi legendari, explică diversele sentimente fundamentale etc. 2. (fig.) născocire, poveste, basm. (< fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
MIT, mituri, s. n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă care cuprinde credințele popoarelor (antice) despre originea universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc. adj. De mit = fantastic, fabulos, mitic. – Din ngr. mithos, fr. mythe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
MIT s.n. Povestire cu caracter fantastic, care expune diversele credințe ale popoarelor antice despre zei, despre unele întâmplări și fapte legendare. ♦ (Fig.) Născocire, poveste, basm. [Pl. -turi, -te. / cf. fr. mythe, lat. mythus, gr. mythos].
Sursa: Dicționar de neologisme
*mit n., pl. urĭ (vgr. mythos. V. mitologie). Poveste, povestire fabuloasă despre zeĭ, eroĭ ș. a.: miturile vechiĭ Greciĭ. Fig. Lucru fictiv, ființă fictivă: existența feniceluĭ (saŭ fenicele) e un mit.
Sursa: Dicționaru limbii românești
MIT (‹ fr., ngr.; {s} gr. mythos „poveste, narațiune”) s. n. 1. (În sens propriu; accepție religioasă) Povestire din lumea sacrului, a divinității, a zeilor și eroilor destinată să explice originea zeilor, a lumii și a fenomenelor ei, originea, desăvârșirea și destinul omului. Spre deosebire de legendă, m. are întotdeauna funcție religioasă, zeii despre care povestește fiind aceiași cu cei venerați de om în culte; adesea, m. este parte integrantă a cultului. 2. P. ext. (În accepția profană) Construcție a spiritului pur imaginară. La Platon, m. este o parabolă sau alegorie folosită pentru a ilustra un adevăr ori pentru a-l demonstra pe cale analogică (ex. m. peșterii). În unele teorii sociale și politice, m. este tratat drept credință, speranță, vis, ideal împărtășite în prezent de oameni. 3. Reprezentare falsă, dar în general admisă de toți membrii unui grup (ex.: m. calmului englezesc, m. egalității etc.).Sursa: Dicționar enciclopedic mit s. n., pl. míturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită mit n. 1. povestire fabuloasă: vremile aurite ce mitele albastre ni le șoptesc ades EM.; 2. fig. lucru fictiv, ființă imaginară.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MIT, mituri, s. n. (Adesea fig.) Povestire fabuloasă cu caracter sacru care cuprinde credințele unui popor despre originea Universului și a fenomenelor naturii, despre zei și eroi legendari etc.; p. gener. poveste, legendă, basm. ◊ Loc. adj. De mit = fantastic, fabulos, mitic. – Din ngr. mithos, fr. mythe.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) miț n., pl. urĭ (din mițe, pl. luĭ miță, considerat ca n. pl. în -e). Pl. Lînă de mĭel, care, fiind măruntă, servește la umplut saltelele și plapomele, ca și coditura (R. S. GrS. 6, 59): un miț de lînă. (VR. 1911, 8, 210).
Sursa: Dicționaru limbii românești
mîț m. (V. mîță). Mold. Munt. Puĭ de mîță. – Și mîțan, mîțoĭ cînd e maĭ mare și mîțișor, mîțuc, mîțunc cînd e maĭ mic. În Ban.(?) mîț = „mîță”.
Sursa: Dicționaru limbii românești