Am găsit 12 definiții pentru cuvantul/cuvintele molfăi:

MOLFĂÍ, mólfăi, vb. IV. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură cu greutate (din cauza lipsei dinților); a clefăi, a morfoli; p. ext. a mânca încet, fără poftă. ♦ A roade în dinți sau a învârti prin gură un lucru necomestibil. 2. Fig. A rosti (ceva) nedeslușit; a îngăima. [Prez. ind. și: molfăiesc] – Formație onomatopeică.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


molfăí (a molfăi) (fam.) vb., ind. prez. 3 mólfăie, imperf. 3 sg. molfăiá; conj. prez. 3 să mólfăie
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

molfăí (molfăiésc, molfăít), vb. – A clefăi, a morfoli. – Var. morfăi, molfeca. Creație expresivă, cf. var. lui morfoli, fonfăi, fîlfîi, corfoși. Der. din sl. mlŭriti „a se frămînta” (Cihac, II, 202) este improbabilă. – Der. molfă, s. f. (tumoare), prin încrucișare cu bolfă; molfăit, s. n. (clefăială).
Sursa: Dicționarul etimologic român

mólfăĭ și -ĭésc v. intr. (var. din mufluĭesc și morfolesc. Cp. și cu rus. mĕámlitĭ, a molfăi. Bern. 2, 75). Mestec mereŭ avînd mîncare în gură orĭ nu, cum fac maĭ ales bătrîniĭ fără dințĭ. V. tr. Neavînd ce să lucrez, molfăĭam toată ziŭa mere uscate. – Și mórfăĭ (Munt. vest) morfăind fire de ĭarbă și de costreĭ (VR. 1913, 7-8, 52).
Sursa: Dicționaru limbii românești

molfăì v. a mesteca încet ca babele cari n ’au dinți: molfăind la pere uscate CR. [Onomatopee ce exprimă sgomotul fălcilor când mestecă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MOLFĂÍ, mólfăi, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mesteca un aliment în gură cu greutate (din cauza lipsei dinților); a clefăi, a morfoli; p. ext. a mânca încet, fără poftă. ♦ A roade în dinți sau a învârti prin gură un lucru necomestibil. 2. Fig. A rosti (ceva) nedeslușit; a îngăima. [Prez. ind. și: molfăiesc] – Formație onomatopeică.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MOLFĂÍ, mólfăi, vb. IV. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură cu greutate (din cauza lipsei dinților); a clefăi, a morfoli; p. ext. a mânca încet, fără poftă. ♦ A roade în dinți sau a învârti prin gură un lucru necomestibil. 2. Fig. A rosti (ceva) nedeslușit; a îngăima. [Prez. ind. și: molfăiesc] – Formație onomatopeică.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

molfăí (a molfăi) (fam.) vb., ind. prez. 3 mólfăie, imperf. 3 sg. molfăiá; conj. prez. 3 să mólfăie
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

molfăí (molfăiésc, molfăít), vb. – A clefăi, a morfoli. – Var. morfăi, molfeca. Creație expresivă, cf. var. lui morfoli, fonfăi, fîlfîi, corfoși. Der. din sl. mlŭriti „a se frămînta” (Cihac, II, 202) este improbabilă. – Der. molfă, s. f. (tumoare), prin încrucișare cu bolfă; molfăit, s. n. (clefăială).
Sursa: Dicționarul etimologic român

mólfăĭ și -ĭésc v. intr. (var. din mufluĭesc și morfolesc. Cp. și cu rus. mĕámlitĭ, a molfăi. Bern. 2, 75). Mestec mereŭ avînd mîncare în gură orĭ nu, cum fac maĭ ales bătrîniĭ fără dințĭ. V. tr. Neavînd ce să lucrez, molfăĭam toată ziŭa mere uscate. – Și mórfăĭ (Munt. vest) morfăind fire de ĭarbă și de costreĭ (VR. 1913, 7-8, 52).
Sursa: Dicționaru limbii românești

molfăì v. a mesteca încet ca babele cari n ’au dinți: molfăind la pere uscate CR. [Onomatopee ce exprimă sgomotul fălcilor când mestecă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MOLFĂÍ, mólfăi, vb. IV. Tranz. (Fam.) 1. A mesteca un aliment în gură cu greutate (din cauza lipsei dinților); a clefăi, a morfoli; p. ext. a mânca încet, fără poftă. ♦ A roade în dinți sau a învârti prin gură un lucru necomestibil. 2. Fig. A rosti (ceva) nedeslușit; a îngăima. [Prez. ind. și: molfăiesc] – Formație onomatopeică.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)