Am găsit 20 de definiții pentru cuvantul/cuvintele mirui:

MIRUÍ1, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir2 (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc., ungându-i fruntea cu mir2. ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mírui] – Din sl. mirovati.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


MIRUÍ2, miruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A câștiga; a strânge, a agonisi. – Din magh. nyerni.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

miruí (miruiésc, miruít), vb. – (Trans.) A cîștiga, a profita. – Var. merui. Mag. nyerni (Cihac, II, 515). – Der. mirișug, s. n. (Trans., cîștig, profit, utilitate), din mag. nyeréség.
Sursa: Dicționarul etimologic român

mirui, miruiesc v. t. 1. a numi într-o funcție importantă 2. a lovi (pe cineva) în cap
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

miruí1, -esc. vb. tranz. – 1. (rel.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

miruí2, -esc, vb. tranz. – 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa. – Din magh. myer (MDA).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

miruí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiésc, imperf. 3 sg. miruiá; conj. prez. 3 să miruiáscă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

miruì v. 1. a unge cu sfântul mir: Caragea s´a miruit în biserica Curtea Veche GHICA; 2. fam. a lovi drept în frunte: l’a miruit cu ghioaga POP. [V. mir, uleiu sfințit].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MIRUÍ1, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioșii creștini cu mir2 (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc. prin ungerea cu mir2. ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mírui] – Din sl. mirovati.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRUÍ2, miruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A câștiga; a strânge, a agonisi. – Din magh. nyerni.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRUÍ1, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioși cu mir2 (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc., ungându-i fruntea cu mir2. ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mírui] – Din sl. mirovati.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MIRUÍ2, miruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A câștiga; a strânge, a agonisi. – Din magh. nyerni.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

miruí (miruiésc, miruít), vb. – (Trans.) A cîștiga, a profita. – Var. merui. Mag. nyerni (Cihac, II, 515). – Der. mirișug, s. n. (Trans., cîștig, profit, utilitate), din mag. nyeréség.
Sursa: Dicționarul etimologic român

mirui, miruiesc v. t. 1. a numi într-o funcție importantă 2. a lovi (pe cineva) în cap
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

miruí1, -esc. vb. tranz. – 1. (rel.) A unge (pe frunte) cu mir. 2. (fig.) A lovi pe cineva în frunte (sau în cap). 3. A omorî. – Din sl. mirovati.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

miruí2, -esc, vb. tranz. – 1. A obține, a dobândi. 2. A cuceri, a ocupa. – Din magh. myer (MDA).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

miruí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. miruiésc, imperf. 3 sg. miruiá; conj. prez. 3 să miruiáscă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

miruì v. 1. a unge cu sfântul mir: Caragea s´a miruit în biserica Curtea Veche GHICA; 2. fam. a lovi drept în frunte: l’a miruit cu ghioaga POP. [V. mir, uleiu sfințit].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MIRUÍ1, miruiesc, vb. IV. Tranz. 1. A unge pe credincioșii creștini cu mir2 (pe frunte). 2. A consfinți în funcție un domnitor, un cleric etc. prin ungerea cu mir2. ♦ P. gener. (Fam.) A numi într-o funcție (importantă). 3. Fig. (Fam.) A lovi pe cineva la cap; p. ext. a omorî. [Prez. ind. și: mírui] – Din sl. mirovati.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MIRUÍ2, miruiesc, vb. IV. Tranz. (Înv. și reg.) A câștiga; a strânge, a agonisi. – Din magh. nyerni.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)