Am găsit 33 de definiții pentru cuvantul/cuvintele mină:

MINÁ vb. I. tr. a planta mine pe un teren sau într-o apă (în scop de distrugere). II. tr., refl. (fig.) a (se) slăbi, a (se) distruge (cu încetul), a (se) măcina. (< fr. miner)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


MINÁ, minez, vb. I. Tranz. 1. A așeza, a pune explozibile, mine1 (2) pe uscat sau în apă; a depune o încărcătură de exploziv într-o clădire, la un pod etc. în scopul aruncării lor în aer. 2. (Despre ape) A săpa, a roade un teren. ♦ Fig. A slăbi, a distruge (cu încetul); a măcina. – Din fr. miner.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MINÁ vb. I. tr. 1. A așeza, a pune mine (în scop de distrugere). 2. (Fig.) A distruge, a slăbi, a nimici (cu încetul). [< fr. miner, it. minare].
Sursa: Dicționar de neologisme

MINA (sec. 16), zugrav român. L-a însoțit pe Mihai Viteazul în numeroase campanii. Autor al picturii de la Biserica Mănăstirii Căluiu (1594), ce constituie un valoros document de epocă (tablourile votive ale lui Petru Cercel, Mihai Viteazul și ale familiei Buzeștilor).
Sursa: Dicționar enciclopedic

MINA (pseud. Annei Maria Mazzini) (n. 1940), cântăreață italiană de muzică ușoară. S-a afirmat la sfărșitul anilor '50 printr-un repertoriu divers și de mare popularitate („Tintarella di Luna”, „Grande grande grande”, „Parole parole”).
Sursa: Dicționar enciclopedic

MINA, Francisco ESPOZ Y (1781-1836), general spaniol. A condus unitățile spaniole de guerilă în timpul ocupației franceze (1808-1814). Participant la revoluția spaniolă din 1820-1823; ulterior, ulterior, a condus armata spaniolă împotriva încercării de lovitură de stat a carliștilor (1834).
Sursa: Dicționar enciclopedic

miná (a ~) vb., ind. prez. 3 mineáză
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

minà v. 1. a săpa o mină; 2. a găuri cu încetul: marea minează țărmurile; 3. fig. a consuma, a distruge puțin câte puțin: supărările minează pe om.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MINÁ, minez, vb. I. Tranz. 1. A așeza, a pune explozibile, mine1 (2) pe uscat sau în apă; a depune o încărcătură de exploziv într-o clădire, la un pod etc. pentru a le arunca în aer. 2. (Despre ape) A săpa, a roade un teren. ♦ Fig. A slăbi, a distruge treptat; a măcina. – Din fr. miner.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍNĂ2 s. f. expresie a feței; fizionomie. (< fr. mine)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÍNĂ3 s. f. veche monedă grecească de aur sau de argint, valorând o sută de drahme. (< fr. mine, lat. mina)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÍNĂ1 s. f. 1. loc subteran special amenajat, de unde se extrag minerale. 2. galerie săpată în frunzele sau în scoarța unei plante de către insecte. 3. (fig.) mare bogăție (ascunsă). 4. cilindru subțire de granit etc. din interiorul creioanelor sau pixurilor. 5. mijloc de luptă alcătuit dintr-o încărcătură de exploziv și un dispozitiv de aprindere, care explodează prin lovire sau la comandă. (< fr. mine, germ. Mine)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MÍNĂ1, mine, s. f. 1. Loc subteran cu zăcăminte de substanțe minerale utile; complex de lucrări, de instalații în subteran și la suprafață, destinate exploatării, cu ajutorul puțurilor și galeriilor, a unui zăcământ de substanțe minerale utile; subteran, baie2. ♦ Fig. Izvor nesecat (de bogăție). 2. Armă explozivă care se așază pe pământ sau în pământ, în apă etc. și care explodează la atingere sau la comandă. 3. Bucată subțire cilindrică sau prismatică de grafit sau din alt material, folosită la confecționarea creioanelor. – Din fr. mine, germ. Mine.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MÍNĂ2, mine, s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip, înfățișare. ◊ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MÍNĂ3, mine, s. f. Veche monedă grecească de aur sau de argint, a cărei valoare era egală cu o sută de drahme. – Din fr. mine, lat. mina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MÍNĂ1 s.f. 1. Loc subteran special amenajat, de unde se extrag minerale. ♦ Ansamblul lucrărilor subterane care permite exploatarea unor zăcăminte. ♦ (Fig.) Mare bogăție (ascunsă). 2. Cilindru subțire de grafit etc. din interiorul creioanelor. 3. Armă alcătuită dintr-o încărcătură de exploziv și un dispozitiv de aprindere, care explodează prin lovire sau la comandă. [< fr. mine, it. mina, germ. Mine].
Sursa: Dicționar de neologisme

MÍNĂ2 s.f. Înfățișare; expresie a feței; fizionomie. [< fr. mine].
Sursa: Dicționar de neologisme

MÍNĂ3 s.f. (La vechii greci) Monedă valorând o sută de drahme. [< fr. mine, lat. mina].
Sursa: Dicționar de neologisme

mínă (míne), s. f. – Sursă, filon, zăcămînt. Fr. mine. Este omonim cu mină, s. f. (aparență, aspect, prezență, față), din fr. mine.Der. miner, s. m., din fr. mineur; mina, vb., din fr. miner.
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) *mínă f., pl. e (fr. mine, subst. verbal d. miner, a mina, a submina). Teren în fundu pămîntuluĭ de unde se scot metale, cărbunĭ, petre [!] ș. a.: mină de aur, de fer, de cărbunĭ de pămînt, de diamant. Săpătură (șanț, galerie, puț) p. a scoate metale saŭ minerale. Săpătură făcută supt [!] pămînt p. a pune materiĭ explozive care să arunce în aer ceĭa ce e deasupra. Fig. Loc de unde poțĭ lua tot ce-țĭ trebuĭe: această moșie e o mină de aur, această carte e o adevărată mină de informațiunĭ. Mină plutitoare, mașină plutitoare făcută să explodeze cînd va fi cĭocnită de un vas.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *mínă f., pl. e (fr. mine, poate d. bretonu min, cĭoc, bot). Aer, aparență, expresiune a fețeĭ: mină sănătoasă, veselă. A face mine, a te arăta supărat, a face mutre.
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) mínă f., pl. e (lat. mina, d. vgr. mnâ). La vechiĭ Grecĭ, o măsură de greutate egală cu o sută de drahme (cea din Egina cam 600 de grame, cea din Atica vre-o 432-436). O monetă [!], a 60-a parte din talent (cea din Egina cam 135 de francĭ, cea din Atica vre-o 98. O mină de aur valora de 10-12 orĭ maĭ mult).
Sursa: Dicționaru limbii românești

mínă1 (înfățișare) s. f., g.-d. art. mínei
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mínă2 (subteran, parte a creionului, monedă) s. f., g.-d. art. mínei; pl. míne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

mină f. 1. loc sub pământ de unde se extrag minerale combustibile: o mină de aur, de cărbuni; 2. fig. izvor abundant: o mină de observațiuni; 3. cavitate subterană ce se umple cu o substanță explozibilă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

mină f. aparența exterioară, aerul feței: mină bună, tristă. (= fr. mine).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

mină f. măsură de greutate și monedă greacă antică în valoare ce 100 drahme.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MÍNĂ1, mine, s. f. 1. Loc subteran cu zăcăminte de substanțe minerale utile; complex de lucrări, de instalații în subteran și la suprafață, destinate exploatării, cu ajutorul puțurilor și galeriilor, a unui zăcământ de substanțe minerale utile; subteran, baie2. ♦ Fig. Rezervor nesecat (de bogăție). 2. Armă explozivă folosită la distrugerea unor obiective terestre sau acvatice. 3. Bucată subțire cilindrică sau prismatică din grafit sau din alt material, folosită la confecționarea creioanelor. – Din fr. mine, germ. Mine.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍNĂ2 s. f. Expresie a feței; fizionomie, chip, înfățișare. ◊ Expr. A avea (o) mină bună (sau rea) = a arăta bine (sau rău), a părea sănătos (sau bolnav). – Din fr. mine.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

MÍNĂ3, mine, s. f. Veche monedă grecească de aur sau de argint, a cărei valoare era egală cu o sută de drahme. – Din fr. mine, lat. mina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

mîná (mấn, mânát), vb.1. (Înv.) A urmări. – 2. A izgoni. – 3. A trimite. – 4. A conduce turmele, carul. Mr. min, minare, istr. mir. Lat. mĭnāre „a amenința” (Diez, I, 270; Pușcariu 1077; Candrea-Dens., 1119; REW 5585), cf. it. menare, prov., cat., v. sp. menar, fr. mener (pentru sp., cf. A. Carballo Picazo, RFE, XXXVI, 100-112).
Sursa: Dicționarul etimologic român

mînă (mîini), s. f.1. Parte anterioară a brațului. – 2. Braț, membru superior al omului. – 3. Latură, parte. – 4. Pumn (conținutul). – 5. Strat, înveliș. – 6. (În jocurile de cărți) Persoană căreia-i vine rîndul să joace sau să dea cărțile. – 7. Categorie, rang, clasă. – 8. Dibăcie, abilitate. – Mr. mînă, mănă, megl. mǫnă, istr. măr(ę). Lat. mănus (Pușcariu 1079; Candrea-Dens., 1120; REW 5339), cf. it., sp. mano, fr. main, cat. ma, port. mão. După pl. mîni s-a format un sing. analogic, mînă, cf. pl. înv. mînule (ipoteza unui lat. *mana, cf. Pușcariu 1079, nu pare necesară). Este cuvînt de circulație generală, numai în Crișana a fost înlocuit cu brîncă (ALR, I, 49). Cf. mîner, mînecă, mănușe, mănuchi. Der. mînuță, s. f. (mînă mică), cf. it. manuccia; mînui, vb. (a mania, a conduce), format după fr. manier; mînuitor, adj. (care mînuiește); înmîna, vb. (a remite, a pune în mînă), formație literară din sec. XIX; îndemînă, adv. (la mînă, ușor; adj., ușor, accesibil, favorabil); îndemînatic, adj. (abil, înzestrat); neîndemînatic, adj. (stîngaci, greoi); îndemănos, adj. (accesibil, ușor, comod); îndemîna, vb. (a facilita, a pune la dispoziție; a ajuta, a înlesni; refl., a fi oportun; refl., a da încredere); amînă, adv. (înv., în apropiere); sumînă, s. f. (subsuoară), cu pref. sub-; mînătură, s. f. (vrajă, farmec); mînăștergură, s. f. (Trans., Bucov., prosop), format artificial din mînă și șterge. Der. neol. mania, vb. (a manipula), din fr. manier; manej, s. n., din fr. manège; remania, vb. (a recompune; a reconstitui un guvern), din fr. remanier; manipula, vb., din fr. manipuler; manipulator, s. m., din fr. manipulateur; cf. manevră, manivelă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

mî́nă f., pl. ĭ (lat. mănus; it. sp. mano, vpv. cat. ma, fr. main, pg. mâo). Partea corpuluĭ care la om (saŭ și la maĭmuțe) se întinde de la umăr pînă la vîrfu degetelor și, în special, partea cu care apucĭ, rămînînd p. rest numele de braț: mîna dreaptă, stîngă. Cantitate cît poțĭ apuca cu mîna, un pumn, un braț: o mînă de nisip, o mînă (un braț) de fin. Pin [!] ext. Ceată, trupă (maĭ ales armată): o mînă de oamenĭ apăra podu. O mînă de om, un om mic (scund). Fig. Abilitate de execuțiune la un artist: mînă bună, mînă de maestru. Calitate, rang: lume de toată mîna, otel [!] de mîna a doŭa, A cere mîna uneĭ fete, a o cere în căsătorie (de la obiceĭu de a da mîna în semn de aprobare). A avea pe cineva în mînă, a-l avea în puterea ta. A-l avea la mînă, a-l avea obligat în scris. A da pe cineva pe mîna cuĭva, a-l da în puterea cuĭva. A pune pe cineva la mînă cu ceva, a-l înșela cu ceva saŭ a-l obliga la ceva: ferește-te de Jidan să nu te pună la mînă cu ceva banĭ. A da mîna cuĭva saŭ cu cineva, a-l saluta dîndu-ĭ mîna și (fig.) a te alia cu el. A avea mînă bună, a avea mînă norocoasă, a începe cu noroc. A pune mîna pe ceva, a apuca, a ocupa, a lua în posesiune. A pune mîna la ceva, 1. a apuca să lucrezĭ, să ajuțĭ; 2. a te atinge de, a umbla la: copiiĭ aŭ pus mîna la ceasornic. A-țĭ mușca mînile, a regreta, a te căi amar. A fi mînă spartă, a fi cheltuitor. A sta cu mînile în sîn, a te uĭta indiferent. A uĭta de la mînă pîn´la gură, a uĭta foarte ușor, a fi uĭtuc. A fi cu dare de mînă, a fi bogat. A-ți da mîna, 1. a fi bogat, 2. a îndrăzni. A ajunge la mîna altuĭa, a ajunge să aĭ nevoĭe de el. A pune mînă de la mînă, a contribui. A bate mîna cu cineva, a te învoi, a conveni. A pune mîna în foc pentru ceva, a jura cu tărie că e așa. A te înturna cu mîna goală, a te înturna fără rezultat (mufluz). A-țĭ veni saŭ a-țĭ fi peste mînă, a-țĭ fi incomod un lucru. Pe supt [!] mînă, pe ascuns, în secret. Una la mînă, se înțelege, de sigur (termin [!] de aritm.): Vom lua și cînele cu noĭ. – Asta e una la mînă! A fi lung de mînă, a fi hoț. Prov. Ce-ĭ în mînă nu-ĭ mincĭună, puținu sigur e maĭ bun de cît [!] multu nesigur. Doĭ pepenĭ într´o mînă nu se pot ținea, nu poțĭ face doŭă lucrurĭ odată. Mîna anuluĭ, crugu, crîngu (ciclu) anuluĭ (în calendar). Mîna curentă, registru în care se scriŭ amănunțit toate operațiunile uneĭ case comerciale și care se numește și strață (V. minutar). Mînă moartă (fr. main morte), starea vasalilor care eraŭ alipițĭ pămîntuluĭ și lipsițĭ de facultatea de a dispune de averile lor; starea bunurilor inalienabile, ca ale comunităților, spitalelor ș. a., și care-s supuse uneĭ taxe speciale numite de mînă moartă, destinată să țină loc de taxe de mutațiune. – Vechĭ mînu, pl. (și azĭ în est) mînule. Pl. și mînurĭ în nord.
Sursa: Dicționaru limbii românești