MIERÍU1, -ÍE, mierii, adj. (Reg.) Albastru (deschis). – Mier (reg. „albastru” < lat.) + suf. -iu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a MIERÍU2, -ÍE, mierii, adj. De culoarea mierii. – Miere + suf. -iu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
mĭeríŭ, -íe adj. (d. mĭere). Munt. Trans. De coloarea [!] mieriĭ: frunza codruluĭ toamna e mĭerie, de coloarea mĭeriĭ (ziaru Dacia, Bucureștĭ, 3 Ĭuliŭ 1920, 1, 5). Albastru (cp. cu albastru, dim. d. alb): ochĭ căpriĭ [!], negri și mĭeriĭ (Rebr. 2, 168). Nord. (mĭeriŭ, miriŭ, mirîŭ): acestuĭ neam le-aŭ zis Greciĭ Savromațĭ de pe ochiĭ mĭeriĭ albinețĭ, adecă [!] ochĭ de șopîrlă (Cost. 1, 25); Heĭ, tu, soră, tu mirîĭe, Fă colac din noaŭă grîĭe (Țpl. 4); Am o sucnă mirie Plină de puzdérie = ceru´nstelat (Zbĭera, 322). – În Olt. mĭerliŭ și merliŭ, pe aĭurea și meriŭ. – Greșit crede Wgd. (6, 20) că acc. e mĭériŭ la Cost.
Sursa: Dicționaru limbii românești
mieríu, -ie, (mierâu), adj. – Albastru; albăstrui, alboi. – Lat. merus „albastru” (DLRM 1958); Din rad. *mel „în culori, mai ales întunecate„; Cuvânt autohton (Russu 1981: 353).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
mieríu (rar) adj. m., f. mieríe; pl. m. și f. mieríiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită mieriu a. albastru deschis. [Etimologie necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
MIERÍU1, -ÍE, mierii, adj. (Reg.) Albastru (-deschis). – Mier (reg. „albastru” < lat.) + suf. -iu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
MIERÍU2, -ÍE, mierii, adj. De culoarea mierii. – Miere + suf. -iu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)