METAFÍZICĂ s.f. 1. (În filozofia premarxistă) Parte a filozofiei care tratează speculativ principiile fundamentale ale ontologiei. 2. Metodă antidialectică de cunoaștere a realității care consideră fenomenele izolate unele de altele și imuabile, concepe dezvoltarea ca un simplu proces de creștere, subapreciază contradicțiile interne ale fenomenelor, nerecunoscând rolul de motor primordial al dezvoltării. [Cf. fr. métaphysique, lat. metaphysica, germ. Metaphysik < gr. meta – după, physike – fizică].
Sursa: Dicționar de neologisme
METAFÍZICĂ s. f. 1. Parte a filosofiei care studiază știința despre ființa ca ființă (Aristotel), domeniul suprasensibilului de dincolo de lumea exterioară (Thomas d'Aquino), stabilirea principiilor prime indubitabile ale existenței și cunoașterii (Descartes, Spinoza, Leibnitz), cercetarea critică a condițiilor de posibilitate a gândirii noastre (Kant) etc. – Din gr. metafisikí, metafisikós, lat. metaphysica, germ. Metaphysik, metaphysisch, fr. métaphysique.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
metafízică s. f., g.-d. art. metafíziciiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită metafizică f. 1. partea filozofiei ce tratează despre primele principii ale cunoștințelor noastre și despre ideile universale; 2. fig. abuz de abstracțiune; 3. analiză prea subtilă a sentimentelor; 4. părțile cele mai înalte ale unei științe sau arte. [Lit. ceea ce vine după fizică: nume dat de discipolii lui Aristotele unei opere a maestrului lor care venia după tractatele sale de fizică și în care acest filozof studia realitățile supreme ale cugetării].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Forme flexionare:
metafizica - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul metafizic
metafizică - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul metafizic