MENZÍL, menziluri, s. n., s. m. (Înv.) 1. S. n. Nume dat în țările românești, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac. 2. S. m. Curier, ștafetă. – Din tc. menzil.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a menzíl (menzíluri), s. n. – Poștă (organizație, local și distanță). – Var. mezil, mizil. Tc. menzil, din arab. manzil (Miklosich, Etym. Wb., 94; Șeineanu, III, 79; Loebel 64; Lokotsch 1401; Berneker, II, 37), cf. ngr. μεντζίλι, bg., sb. menzil. – Der. menzilesc, adj. (de poște); menzilgiu, s. m. (poștaș), din tc. menzilci; menzilhanea, s. f. (localul poștelor), din tc. menzilhane, toate înv. (sec. XVII).Sursa: Dicționarul etimologic român
menzíl n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] menzil). Vechĭ. Poștă (casa, oficiu, căruța, caiĭ). – Și mezil, minzil și mizil (de unde și numele orașuluĭ Mizil). – Ca adj. menzilesc, poștal.
Sursa: Dicționaru limbii românești
menzíl (înv.) s. n., pl. menzíluriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită MENZÍL, menziluri, s. n., s. m. (Înv.) 1. S. n. Nume dat în Țările Române, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac. 2. S. m. Curier, ștafetă. – Din tc. menzil.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) MENZÍL, menziluri, s. n., s. m. (Înv.) 1. S. n. Nume dat în țările românești, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac. 2. S. m. Curier, ștafetă. – Din tc. menzil.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a menzíl (menzíluri), s. n. – Poștă (organizație, local și distanță). – Var. mezil, mizil. Tc. menzil, din arab. manzil (Miklosich, Etym. Wb., 94; Șeineanu, III, 79; Loebel 64; Lokotsch 1401; Berneker, II, 37), cf. ngr. μεντζίλι, bg., sb. menzil. – Der. menzilesc, adj. (de poște); menzilgiu, s. m. (poștaș), din tc. menzilci; menzilhanea, s. f. (localul poștelor), din tc. menzilhane, toate înv. (sec. XVII).Sursa: Dicționarul etimologic român
menzíl n., pl. urĭ (turc. [d. ar.] menzil). Vechĭ. Poștă (casa, oficiu, căruța, caiĭ). – Și mezil, minzil și mizil (de unde și numele orașuluĭ Mizil). – Ca adj. menzilesc, poștal.
Sursa: Dicționaru limbii românești
menzíl (înv.) s. n., pl. menzíluriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită MENZÍL, menziluri, s. n., s. m. (Înv.) 1. S. n. Nume dat în Țările Române, înainte de introducerea căilor ferate, serviciului de transport (pentru călători și pentru corespondență); olac. 2. S. m. Curier, ștafetă. – Din tc. menzil.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)