Am găsit 11 definiții pentru cuvantul/cuvintele ler:

LER interj. Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.: léroi, léroloi, lérui, lérului interj.] – Probabil lat. [Ha]llelu[iah, Domine].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ler2 s.n. (reg.) 1. vreme, timp; floarea vârstei. 2. farmec, haz.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

ler1 interj. (pop.) 1. cuvânt-refren în colinde. 2. (înv., s.n.) gust, plac, dorință; și leroi, leroi interj.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

LER1 interj. Cuvânt care servește ca refren în colinde. [Var.: lerói, lerolói, lerúi, lerulúi interj.] – Lat. [Ha]llelu[iah Domine].
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

LER2 s. n. (Reg.) Vreme, timp, (în special) timpul în care cineva este în floarea vârstei. ◊ Expr. A(-i) trece (cuiva) lerul = a îmbătrâni, a nu mai avea căutare; a nu mai avea nici o valoare, a nu mai fi bun de nimic.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

ler n., pl. urĭ. Mold. Munt. Rar Gust, plac, dorință. Mĭ-am făcut leru mĭ-am făcut gustu. Mĭ-a trecut leru mĭ-a trecut gustu saŭ și „vremea mea”, adică „am îmbătrînit” (rev. I. Crg. 8,87).
Sursa: Dicționaru limbii românești

ler n., pl. urĭ. Mold. Munt. Rar. Gust, plac, dorință. Mĭ-am făcut leru, mĭ-am făcut gustu. Mĭ-a trecut leru, mĭ-a trecut gustu saŭ și „vremea mea”, adică „am îmbătrînit” (rev. I. Crg. 8, 87).
Sursa: Dicționaru limbii românești

ler, (lar, lăr, leroi, lerui, lenui), interj. – Termen identificat în legende, basme și refrenele colindelor: “Lerui și-a mărului„; “Hai lin, hai lar și flori de măr”; “Oi, leroi, leroi„; “Hai, leru-i, Doamne”. – După V. Kernbach (1989), ler este un mitologem – element mitologic prim, forma mitică elementară și pură, considerată cea mai mică unitate, indivizibilă, din structura unui mit, a unei narațiuni mitologice, care nu mai are nevoie de interpretări și explicații, întrucât se exprimă singură (356). “Ler este de fapt un evident mitologem, iar identificarea cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos trimite la un mit arhaic, preroman” (297). D. Cantemir derivă termenul din numele împăratului Aurelianus: “Un voinic… din țara Munteniască… ne spunea, precum (că) în Țara Românească, aproape de Dunăre, pe malul Oltului, să să fi văzând niște temelii ca de cetate, cărora țăranii de pe acolo lăcuitori, din batrânii lor apucând și din colindele anului, și astăzi au luat de pomenesc: Ler Aler Domnul…” (D. Cantemir Hronicul: 1717). Rosetti (1920), reluând texa lui Dimitrie Dan, derivă sintagma “Hailerui Doamne” din halleluiah (Domine). După V. Kernbach (1989) etimologia este imposibilă, deoarece “colindele românești, în structura lor de bază, preced cu mult (fapt demonstrat de cercetători) răspândirea creștinismului în Dacia romană, iar intruziunile creștine în colinde sunt târzii (de origine ecleziastic-cărturărească, din etapa slovană) și nu au suferit modificări fonetice.” Cu toate acestea, DEX reține doar această ipoteză: “Ler, cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic; probabil din lat. (Ha)llelu(iah, Domine).” I. G. Sbiera îl derivă din sg. lat. al numelui divinității domestice Lar (cf. Kernbach). Lari (Lares) – sg. Lar; lat. arhaic Lares; etrusc. lar, lars – căpetenie militară, doi zei din mitologia romană, preluați din mitologia etruscă; fiii nimfei Lara și ai zeului Mercurius. Venerați ca divinități protectoare ale Romei. În fiecare casă romană, un altar special din atrium, numit laralia, era împodobit cu imaginea Larilor casnici, cărora li se puneau ghirlande de flori la sărbătorile familiale, ca unor apărători ai vetrei. I. Popescu – Sireteanu (1983): “Unii văd în Ler numele unui zeu tracic„; “Ler, după opinia unui cercetător (A. Balota) este probabil un zeu autohton.” A. Fochi (1976): “În anii '90 ai veacului XIX, pentru patru informatori Ler Domnul era omologat cu Dumnezeu («Mântuitorul»), de un alt informator însă Leroi este stimat și respectat, pentru că el a făcut toate cântecele și colindele referitoare la nașterea lui Cristos.”
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

ler/lérui/lérului (pop.) interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ler, leru-i! int. refren în cântecele populare: Ler, Lerui Doamne! [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LER interj. Cuvânt care apare ca refren în colinde, cărora le dă un anumit colorit eufonic. [Var.: léroi, léroloi, lérui, Lérului interj.] – Probabil lat. [Ha]llelu[iah, Domine].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)