LEFEGÍU, lefegii, s. m. 1. Nume dat mercenarilor din țările române în evul mediu. 2. (Pop. și fam.) Salariat; funcționar. – Din tc. ulûfeci.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a lefegíŭ m. (turc. ólefeği). Vechĭ. Soldat mercenar. (Era un corp de 1000 de oamenĭ pedeștri supt [!] comanda căpitanuluĭ de lefegiĭ în sec. 18). Azĭ. Fam. saŭ iron. Care trăĭește din leafă, adică „funcționar”. – Și -ciŭ (vechĭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești
lefegíu s. m., art. lefegíul; pl. lefegíi, art. lefegíii (-gi-ii)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită lefegiu (lefeciu) m. 1. od. soldat străin cu leafă, mercenar care primia leafă și tain (în opozițiune cu slujitor de scuteală): după dânșii veniau lefegiii cu haine galbene OD. aprozii, lefeciii, curtenii și arcașii AL.; 2. pl. ceată de pedes-trime de 1000 de oameni sub comandă căpitanului de lefegii; 3. fam. cel ce trăiește din budgetul Statului, funcționar: lefegiii din ziua de astăzi se hrănesc din leafă AL. [Turc. ÖLEFEDJI].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
LEFEGÍU, lefegii, s. m. 1. Nume dat mercenarilor din Țările Române în Evul Mediu. 2. (Pop. și fam.) Salariat; funcționar. – Din tc. ulûfeci.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)