Am găsit 39 de definiții pentru cuvantul/cuvintele leafă:

LEÁFĂ1, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură” (influențat de leafă2).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. În leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulûfe. Cf. scr. (u)lefa, bg. lefe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

leáfă, léfe, s.f. (reg.) 1. partea scobită a lingurii, găvan. 2. scândurică, băț. 3. lopățică.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

leáfă (léfi), s. f.1. Soldă, remunerație a soldaților plătiți. – 2. Salariu. – Var. (înv.) lefea, (pl.) lefuri. Tc. ülefe, ölefe (Șeineanu, II, 233; Cihac, II, 539; Berneker 683), cf. ngr. λουψές, bg. lefe, alb. ljufé, sb., rut. lefa, pol. lafa. Sec. VII. – Der. lefegiu, s. m. (înv., mercenar, soldat de origine străină; salariat), din tc. lefeci; lefar, s. m. (Bucov., funcționar, subaltern); lefaș, s. m. (salariat).
Sursa: Dicționarul etimologic român

leáfă (léfe), s. f.1. Partea scobită a unei linguri, găvan. – 2. Polonic de lemn, lingură de lemn. – 3. Mai de lemn, paletă, rachetă. – 4. Lamă, tăișul unor instrumente. – 5. Capătul daracului. – Var. (Bucov.) leașcă. Germ. Löffel „lingură”, prin intermediul săs. leifel (Lacea, Dacor., IV, 779; DAR).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) leáfă f., pl. lefĭ și lefurĭ, vechĭ (Let. 2, 85 și 221) lefe (din maĭ vechĭu lefea, azĭ ironic, turc. 'ólefé, 'ülufé, ulufé, d. ar. ' ulufé, pl. d. alef, pășune, de unde „nutreț, pensiune, soldă”; ngr. lufés, alb. lĭufé, sîrb. rut. lefa, bg. lefe, rus. lafá). Vechĭ. Soldă. Oaste în leafă, oaste de mercenarĭ. Azĭ. Simbrie, salar: leafa unuĭ servitor, unuĭ mercenar, unuĭ funcționar, unuĭ ministru. – Dim. lefușoară (est), -fșoară (vest). V. apuntament.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) leáfă f., pl. lefĭ. Rar. Partea lată (care taĭe) a unuĭ topor, a uneĭ sape, a uneĭ cîrme (în opoz. cu muche) saŭ cavitatea (scoĭca) uneĭ lingurĭ (în opoz. cu coada). Trans. Filcă, rachetă, lopățică de tepșit mămăliga.
Sursa: Dicționaru limbii românești

leáfă1 (retribuție) s. f., g.-d. art. léfii; pl. léfuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

leáfă2 (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. léfii; pl. lefi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

leafă f. 1. soldă: oșteni cu leafă; 2. salariu: te-am slujit fără leafă zece ani AL. [Vechiu-rom. lefeà (azi ironic) = turc. ÖLEFÈ: ca alaiu, buluc, duium, etc., leafă aparținea la început sferei militare fiind solda lunară a ienicerilor și a ostașilor pământeni].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

leafă f. Mold. 1. tăiș de secure sau topor; 2. lopățică cu care se tăpșește mămăliga după ce s’a amestecat. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LEÁFĂ1, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. în leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulufe. Cf. sb. (u) l e f a, bg. l e f e.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEÁFĂ1, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură” (influențat de leafă2).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. În leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulûfe. Cf. scr. (u)lefa, bg. lefe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

leáfă, léfe, s.f. (reg.) 1. partea scobită a lingurii, găvan. 2. scândurică, băț. 3. lopățică.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

leáfă (léfi), s. f.1. Soldă, remunerație a soldaților plătiți. – 2. Salariu. – Var. (înv.) lefea, (pl.) lefuri. Tc. ülefe, ölefe (Șeineanu, II, 233; Cihac, II, 539; Berneker 683), cf. ngr. λουψές, bg. lefe, alb. ljufé, sb., rut. lefa, pol. lafa. Sec. VII. – Der. lefegiu, s. m. (înv., mercenar, soldat de origine străină; salariat), din tc. lefeci; lefar, s. m. (Bucov., funcționar, subaltern); lefaș, s. m. (salariat).
Sursa: Dicționarul etimologic român

leáfă (léfe), s. f.1. Partea scobită a unei linguri, găvan. – 2. Polonic de lemn, lingură de lemn. – 3. Mai de lemn, paletă, rachetă. – 4. Lamă, tăișul unor instrumente. – 5. Capătul daracului. – Var. (Bucov.) leașcă. Germ. Löffel „lingură”, prin intermediul săs. leifel (Lacea, Dacor., IV, 779; DAR).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) leáfă f., pl. lefĭ și lefurĭ, vechĭ (Let. 2, 85 și 221) lefe (din maĭ vechĭu lefea, azĭ ironic, turc. 'ólefé, 'ülufé, ulufé, d. ar. ' ulufé, pl. d. alef, pășune, de unde „nutreț, pensiune, soldă”; ngr. lufés, alb. lĭufé, sîrb. rut. lefa, bg. lefe, rus. lafá). Vechĭ. Soldă. Oaste în leafă, oaste de mercenarĭ. Azĭ. Simbrie, salar: leafa unuĭ servitor, unuĭ mercenar, unuĭ funcționar, unuĭ ministru. – Dim. lefușoară (est), -fșoară (vest). V. apuntament.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) leáfă f., pl. lefĭ. Rar. Partea lată (care taĭe) a unuĭ topor, a uneĭ sape, a uneĭ cîrme (în opoz. cu muche) saŭ cavitatea (scoĭca) uneĭ lingurĭ (în opoz. cu coada). Trans. Filcă, rachetă, lopățică de tepșit mămăliga.
Sursa: Dicționaru limbii românești

leáfă1 (retribuție) s. f., g.-d. art. léfii; pl. léfuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

leáfă2 (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. léfii; pl. lefi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

leafă f. 1. soldă: oșteni cu leafă; 2. salariu: te-am slujit fără leafă zece ani AL. [Vechiu-rom. lefeà (azi ironic) = turc. ÖLEFÈ: ca alaiu, buluc, duium, etc., leafă aparținea la început sferei militare fiind solda lunară a ienicerilor și a ostașilor pământeni].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

leafă f. Mold. 1. tăiș de secure sau topor; 2. lopățică cu care se tăpșește mămăliga după ce s’a amestecat. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LEÁFĂ1, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. în leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulufe. Cf. sb. (u) l e f a, bg. l e f e.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEÁFĂ1, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură” (influențat de leafă2).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. În leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulûfe. Cf. scr. (u)lefa, bg. lefe.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

leáfă, léfe, s.f. (reg.) 1. partea scobită a lingurii, găvan. 2. scândurică, băț. 3. lopățică.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

leáfă (léfi), s. f.1. Soldă, remunerație a soldaților plătiți. – 2. Salariu. – Var. (înv.) lefea, (pl.) lefuri. Tc. ülefe, ölefe (Șeineanu, II, 233; Cihac, II, 539; Berneker 683), cf. ngr. λουψές, bg. lefe, alb. ljufé, sb., rut. lefa, pol. lafa. Sec. VII. – Der. lefegiu, s. m. (înv., mercenar, soldat de origine străină; salariat), din tc. lefeci; lefar, s. m. (Bucov., funcționar, subaltern); lefaș, s. m. (salariat).
Sursa: Dicționarul etimologic român

leáfă (léfe), s. f.1. Partea scobită a unei linguri, găvan. – 2. Polonic de lemn, lingură de lemn. – 3. Mai de lemn, paletă, rachetă. – 4. Lamă, tăișul unor instrumente. – 5. Capătul daracului. – Var. (Bucov.) leașcă. Germ. Löffel „lingură”, prin intermediul săs. leifel (Lacea, Dacor., IV, 779; DAR).
Sursa: Dicționarul etimologic român

1) leáfă f., pl. lefĭ și lefurĭ, vechĭ (Let. 2, 85 și 221) lefe (din maĭ vechĭu lefea, azĭ ironic, turc. 'ólefé, 'ülufé, ulufé, d. ar. ' ulufé, pl. d. alef, pășune, de unde „nutreț, pensiune, soldă”; ngr. lufés, alb. lĭufé, sîrb. rut. lefa, bg. lefe, rus. lafá). Vechĭ. Soldă. Oaste în leafă, oaste de mercenarĭ. Azĭ. Simbrie, salar: leafa unuĭ servitor, unuĭ mercenar, unuĭ funcționar, unuĭ ministru. – Dim. lefușoară (est), -fșoară (vest). V. apuntament.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) leáfă f., pl. lefĭ. Rar. Partea lată (care taĭe) a unuĭ topor, a uneĭ sape, a uneĭ cîrme (în opoz. cu muche) saŭ cavitatea (scoĭca) uneĭ lingurĭ (în opoz. cu coada). Trans. Filcă, rachetă, lopățică de tepșit mămăliga.
Sursa: Dicționaru limbii românești

leáfă1 (retribuție) s. f., g.-d. art. léfii; pl. léfuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

leáfă2 (găvan) (reg.) s. f., g.-d. art. léfii; pl. lefi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

leafă f. 1. soldă: oșteni cu leafă; 2. salariu: te-am slujit fără leafă zece ani AL. [Vechiu-rom. lefeà (azi ironic) = turc. ÖLEFÈ: ca alaiu, buluc, duium, etc., leafă aparținea la început sferei militare fiind solda lunară a ienicerilor și a ostașilor pământeni].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

leafă f. Mold. 1. tăiș de secure sau topor; 2. lopățică cu care se tăpșește mămăliga după ce s’a amestecat. [Origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LEÁFĂ1, lefi, s. f. (Pop.) 1. Partea scobită a unei linguri; găvan. 2. Tăișul, lama sapei, a bărzii, a toporului. – Din săs. le(i)fel (= germ. Löffel) „lingură”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LEÁFĂ2, lefuri, s. f. 1. Salariu. 2. Soldă pe care o primesc soldații mercenari. ◊ Expr. în leafă = ca mercenar. [Pl. și: lefi] – Din tc. ulufe. Cf. sb. (u) l e f a, bg. l e f e.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)