LÁRMĂ, (rar) larme, s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦ Fig. (Rar) Frământare, zbucium. 2. (Înv.) Alarmă. – Din magh. lárma, scr. larma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a lármă (lárme), s. f. – 1. (Înv.) Alertă, alarmă. – 2. Gălăgie, tărăboi, zgomot mare. Germ. Alarm (‹ it. all’arme), prin intermediul sl. (pol., sb., cr. larma), sau al mag. lárma (Cihac, II, 165; Gáldi, Dict., 179). Este un dublet al lui alarmă, s. f., din fr. alarme. Sec. XVIII. – Der. lărmălău, s. n. (Trans., gălăgie), sing. reconstituit din pl. lărmălaie, cf. hărmălaie; lărmui, vb. (înv., a alarma; a face zgomot); lărmuitor, adj. (zgomotos).Sursa: Dicționarul etimologic român
lármă f., pl. e (ung. larma, pol. larm, sîrb. larma, d. germ. lärm, care vine d. fr. alarme, alarmă). Barb. Gălăgie, tărăboĭ, tumult (zgomot de vocĭ). – La uniĭ și lármăt.
Sursa: Dicționaru limbii românești
lármă, larme, s.f. – Gălăgie, zgomot; zarvă, hormot, holcă. – Din magh. lárma, srb. larma (< germ. Lärm).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
lármă s. f., g.-d. art. lármeiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită larmă f. sgomot mare: și atâta larmă făcură ISP. [Serb. LARMA; v. alarmă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
LÁRMĂ s. f. 1. Zgomot mare; gălăgie. ♦ Fig. (Rar) Frământare, zbucium. 2, (înv.) Alarmă. – Din magh. lárma, sb. larma.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)